duminică, 21 aprilie 2013

Călător prin Viena.



             Scriu din Zwole. Ne aflăm în Olanda pentru a doua etapă de terapie a lui Alexandru. Am părăsit Piteştiul joi, când municipalitatea pregătea fastul evenimentelor ocazionate de Simfonia Lalelelor, având ca ţintă tocmai ţara lalelelor, adică locul unde s-a pus pe roate afacerea înfloritoare cu bulbi.

          La Viena am prins două nopţi. Între ele, ziua încruntată şi-a tras pe faţă ca un văl, o perdea subţire de nori. Nu era ploaie adevărată. Părea că o ceată de ţânci se zbenguiau alergându-se pe deasupra norilor cu o stropitoare.

          În câmpul verde, deschis dimineţii de la fereastra hotelului, câţiva înpătimiţi de golf descompuneau deja mişcări mecanice cu braţul întins, pendulănd crosa, fandând uşor genunchii şi studiind balistica unui zbor ideal. Sute de punctuleţe împânziseră gazonul. Iniţial am crezut că sunt flori cu petale albe risipite pe câmp din mantia lunii aprilie, dar privind mai atent am constatat că erau mingile de golf adunate ciorchine in jurul plăcuţelor ce  marcau distanţele. Am prins curaj şi împrumutând de la recepţie umbrele, am pornit să descoperim locuri ce au adus faimă capitalei imperiului



*

          O plimbare de câteva ore bune prin grădinile Palatului Schonbrunn. Ne-am potrivit paşii urcuşului spre Gloriette urmărind desenul aleilor ce se împleteau ca într-un tiv uriaş menit să pastreze nedestrămată din toate unghiurile frumuseţea întreagă a priveliştii. Spaţiul ce se deschide generos, tinde să iasă din cadru şi pentru câteva clipe realizezi că au existat în istorie oameni care, sfidând gloria au căpătat măreţia zeilor. Cum s-o fi simţit cel ce a privit pentru prima oară, de acolo de sus de pe terasa Gloriette, având la picioarele sale Viena?

          Las mai departe Nikonului obiectivitatea descrierii, mult mai fidelă decât neîncăpătoarele mele cuvinte. Dar nu le părăsesc înnainte de a-mi preciza marea mea uimire că nici pe străzi, nici pe aleile parcului nu am întâlnit vreun câine comunitar. Singurele vietăţi care vagabondau cu nonşalanţă printre picioarele trecătorilor erau veveriţele şi raţele. (Se pare că între timp ţiganii noştrii au rezolvat problema spinoasă a lebedelor!)

          Fac totuşi precizarea, ca o bilă neagră adusă gospodarilor vienezi că respectivele animăluţe şi păsări nu aveau cercei în ureche.   



Un comentariu:

Ma intereseaza comentariile ,fie si rautacioase