joi, 11 aprilie 2013

XV. Securistul . Dosarul Albaştrii




Notă: Text interesant, mai lung(necorectat) dintr-o versiune în word a cărţii cerut de cativa cititori de peste ocean ai blogului meu
                                                                               *
a
XV. Securistul





Întâlnire de gradul trei cu securistul. Sunt trei luni de când Gicu mă ameninţă că îmi mijloceşte o întâlnire cu unul dintre securiştii ce au lucrat în dosar. E drept, el nu apare decât în perioada de încheiere a dosarului, când dispoziţiile erau ca povestea să nu mai continue. Străluceau deja pe umeri stelele, iar primele grase obţinute de către ofiţerii direct implicaţi, drept recompensă pentru activitatea lor laborioasă, erau de mult cheltuite.

Probabil inconsistenţa dosarului, risca să devină o posibilă ameninţare sau un prilej de glumiţe printre colegi, mai ales că se schimbaseră cadrele şi tot mai mulţi securişti inteligenţi, şcoliţi, au intrat în sistem. Puţini din cei vechi, „fenomenali adevăraţi”, de prin anii cincizeci rezistaseră.

Documentele atestă ca în anul 1969 au fost angajati peste 2000 de titraţi, ceea ce a însemnat o adevarata infuzie de tineri intelectuali, acţiunea continuând şi în anii următori. Printre ei şi securistul nostru de bine, licenţiat în drept (Şcoala de Securitate de la Băneasa fusese ridicată la rang de secţie a Facultăţii de Drept, printr-un protocol semnat între şeful CSS, Ion Stănescu şi Mircea Maliţa, ministrul învăţământului de-atunci). Cu examene strălucite, absolvent al unor cursuri de pregătire şi perfecţionare a ofiţerilor de specialitate pe lângă DIE sau SIE, cum s-o fi numit, cunoscător al limbii franceze, avea perspectiva de a fi ataşat pe lânga vreo ambasadă în străinătate. Şi cu toate că rezultatele examenelor îl poziţionau în cap de listă, i s-a oferit un post, doar undeva prin Africa, o ţară bananieră, în timp ce locotenentului Bucurel, o altă cunoştinţă de-a noastră, plasat în coada listei i-a revenit  consulatul de la Atena. Funcţiona PR-ul din plin, de fapt o vari-antă public relations românească, pile şi relaţii

A renunţat la externe, rămânând în Piteşti la Judeţeana de Securitate, ocupând la un moment dat chiar locul  Bucurelului – bine gestionat şi menţinut la foc de veghe de promovatul ataşat consular, la câţiva ani după evenimentele noastre. (Într-o discuţie ulterioară cu Virgil, tatăl fratelui meu, acesta mi-a spus că nu crede că ar fi putut ajunge consul, un fost fotbalist la Dinamo Piteşti, cum fusese Iliuţă, ci un slujbaş pe-acolo … Lucian Băjenaru (Fouche) ulterior mi-a confirmat că a fost de-adevăratelea consul). Postul de la judeţ era acela de responsabil cu problemele tineretului.

Am primit semnal telefonic de la Gicu pentru ora unsprezece, să ne întâlnim la „Doi cocoşi”, o cârciumă cu dever mare în cartierul Ceair, pe vremea ailaltă. L-am sunat pe Iordache, cum convenisem cu o seară înainte. Îşi manifestase dorinţa să participe şi el la întâlnire. Era numai bine; suspectam, cu memoria mea afectată, să nu scap amănunte cumva din discuţie şi în trei, mă gândeam că e mai uşor să reconstituim conversaţia, la o adică. Un moment îmi trecuse prin cap ideea să folosesc şi eu tehnică operativă, ca aparatcik-ul securităţii pe vremuri, numai că n-am găsit reportofon şi n-aveam nici măcar telefon mobil la îndemână, să-mi ofere facilitatea respectivă. Pe deasupra, riscam ca secu-ristul, ajuns „sereist”, expert în metode specifice, să-şi ia măsuri de precauţie şi să mă deconspire.

Ică, aflat într-o stare gripală n-a mai dorit să ne însoţească. L-am înţeles. Am coborât coasta străzii Craiovei încercând să-mi sistematizez cumva setul de întrebări, nu speram să obţin cine ştie ce informaţii, dar măcar câteva străluminări, puteam încerca la starea de ceaţă pe care o căpătasem din dosar şi de aiurea. Treaba cu aiurea, provenea mai mult din incapacitatea mea de a-mi lega clar secvenţele trăite şi de a le desprinde de cele fabricate de scenarişti.

Nici nu ştiu când a trecut vremea, m-am trezit lângă biserica Sfântul Gheorghe uimit de rezonanţa, înălţimea şi frumuseţea glasurilor soliştilor din corul bisericii. Era duminica de după Sfântul Ion şi asistenţa se prelungea până afară, pe trepte. Câtă stare de bine pentru biserică! Nu mai spera, nu cu mult timp în urmă, să redevină vreodată instituţia cea mai credibilă din stat, e adevărat într-o lume fără prea multe puncte de sprijin.

În faţă la „Doi cocoşi”, aştepta Gicu. L-am văzut de departe cu geanta pe umăr, avea cu siguranţă în ea şi cadoul incendiar pentru mine. Îi intrase în obicei să-mi aducă de fiecare dată într-o sticlă, când ne întâlneam, o ţuica veche de optsprezece ani, pe care o păstra la ţară într-un butoi numai de el ştiut, v-am mai spus.

E ca în amor, nu-ţi încurci prietenii adevăraţi cu fetişcane minore!

Ne-am uitat prin geam, localul devenise jalnic. Şase mese şi cinci clienţi într-un spaţiu destul de mic şi neprimitor, nici a zecea parte din restaurantul în care se desfăşurau altădată tot felul de sindrofii. Preţ de un sfert de oră, până să apară omul nostru, am schimbat câteva vorbe cu Gicu întrebându-l, cum era şi firesc, dacă mai ştie ceva de amicul Nae. El locuise pe vremuri chiar în spatele complexului, într-un bloc cu patru etaje, la parter cu părinţii, dar şi la etajul patru un timp, după ce se însurase. Zona fiindu-ne amândurora foarte bine cunoscută.

Am aruncat o privire către farmacie, la debit, acolo unde doamna Radu, mama lui Nae  a vândut o viaţă întreagă ţigări. Spaţiul acum era folosit în alte scopuri, ca şi restul clădirii, inclusiv cea mai mare parte din fostul restaurant. Pereţii de rigips, invenţia  vremurilor de tranziţie de după '89, au dat iluzia multora că pot să-şi părăsească meseriile de bază şi se pot îmbogăţi rapid cu micile afaceri. Ce simplu e să fi patron! Numai că pereţii de rigips, n-aveau cum să devină peste noapte structuri de rezistenţă.

Încercam să-mi aduc aminte dacă ghena de gunoi, trântită cumva anapoda chiar în faţa stabilimentului, către Calea Bucureşti, îşi afla locul de pe vremuri tot acolo. Numai că  un tip, uşor cocârjat ne studia atent sub pretextul aprinderii unei ţigări.

Ăsta e Nae! zise Gicu făcându-i un semn de apropiere. Am constatat în fugă că Nae era acelaşi, fizic vorbind, dar era altul în realitate. Nu mai eram prieteni! Ne-a întors rapid spatele pierzându-se printre blocuri. Gicu mi-a spus că a mai încercat să stea de vorbă cu el, fără rezultat. Mărturisesc, dacă s-ar fi apropiat de noi n-aş fi ştiut de unde să-l iau, ce să-l întreb? Lucruri convenţionale? Concrete?... Desigur, la el este cheia întâmplărilor noastre, dar având-o, nu cumva putea să dispară interesul meu pentru a isprăvii cartea? Căpătasem pentru Nae o răceală străină mie, pe care lucrul la „Albaştrii” mi-o conturase. Personajul mi se înfăţişase în tuşe groase, nenuanţate, pe măsură ce progresam în dosar. Oare nu devenisem intransigent, oare nu cumva forţând demon-straţia de dragul personajului, am adus atingere sau voi aduce nemeritat, omului care tocmai se pierdea printre blocuri? M-am gândit, după ce termin de scris cartea să-l caut şi să vorbim. Să-l rog să scrie, să mai dea o notă sau o declaraţie despre el, ce-a suferit, prin ce a trecut cu ochii de-acum. Doar el ar putea nuanţa. De fapt, tuturor albaştrilor ar trebui să le cer. Să ne facem dosarul nou, ca un rechizitoriu întârziat.

Apare şi securistul, înalt, atletic, n-ai cum să-i dai şaizeci de ani. Intrăm şi ne aşezăm la o masă. Toţi cei din jur, clienţi, vânzători, îl salută cu respect. Mă uit mai bine, numai pensionari. Mulţi „foşti activişti de partid” şi cel puţin unul, coleg de breaslă cu securistul. Acesta îi aruncă peste masă câteva vorbe slugarnice. Nu le reproduc.

Putem vorbi?

Nici o problemă, mi-a fost subaltern, dar acum nu mă mai feresc de nimeni. Doar că n-aş dori să-mi folosiţi în carte numele, nu vreau unul şi altul dintre colegi să-mi arate mai târziu obrazul: „Bine mă Vasile, tocmai tu să-i dai ăluia informaţii?”

Au sosit şi cafelele, eu şi securistul cu lapte, a lui Gicu fără ingrediente.

Inteligent, amabil, a ocollit abil răspunsurile. Şcoala profesiei a parat întrebările mele cu dizertaţii colaterale, astfel că majoritatea timpului a trebuit să-i povestesc eu părţi întregi din dosar, după care sec, trăgea te mir ce concluzii gen: „Da, se făceau abuzuri!”

Excesul de zel, a recunoscut era răsplătit de superiori şi era sigur că atunci, după procesul public (Nu ştiu de ce totdeauna mi se pare mai nimerit să-i zic aşa şi nu „demascare publică”, cum m-a corectat partenerul meu de discuţie), o constelaţie întreagă de stele a coborât din cer pe umerii celor care au adunat filă cu filă, hrană pentru indignare şi mânie proletară.

Mi-a mărturisit că a fost la proces, dar n-a lucrat la dosar decât în partea finală când s-a întâlnit cu fiecare dintre noi şi a stat de vorbă, cum era procedura închiderii oricărei operaţiuni de urmărire informativă. (Cu adevărat, de la el în dosar numai referinţe bune). Nu l-a citit întreg niciodată şi nu-şi aminteşte mare lucru. M-a încredinţat însă că există microfilm şi că erau multe fotografii cu tentă mistică între paginile sale. S-a mirat că nu le-am găsit.

Am încercat să-i smulg o părere; dacă faptele noastre justificau în vreun fel mascarada flagrantului şi ameninţarea cu pistoalele, a unor copii în fond. L-am făcut să citească acel adevărat ordin de front, „Planul de operaţiuni”  îl adusesem cu mine. N-am obţinut prea mult, în opinia lui era doar un abuz ca oricare altul ce n-ar fi putut genera în nici un caz repercursiuni asupra securiştilor, pentru că aveau aprobările cuvenite. „Se mai sărea calul!”

Bieţii de noi, ni s-a schimbat cursul vieţii pentru că un comandant, ca să nu se plictisească, „sărea calul uneori” degustând din fişetul lui diversele sortimente de whisky, până i se umezeau ochii şi nu mai distingea limpede calul de călăreţ.

Nu mi-a împărtaşit convingerea mea că s-a vrut de la început arestarea noastră şi nici implicarea lui Ceauşescu la oprirea evenimentelor nu i se pare credibilă.

– M-am învârtit mult prin cercul celor de la revista „Argeş”, iar cu Tomozei (Cel care, împreună cu Nichita i-ar fi prezentat situaţia noastră preşedintelui, îi relatasem secvenţa ştiută de la ClauD), legasem oarecum o prietenie, schimbând deseori impresii, mi-ar fi spus despre demersul lor. Nu susţin că e imposibil, dar nu cred că toate lucrurile ajungeau la ăl mare.

Mi-a demontat şi întâmplarea de la revoluţie cu comportamentul lui Mincu făcân-du-l groghi pe portar:

E definitorie pentru caracterul lui, recunosc, şi fără îndoială o puteţi folosi în carte, însă sunt sigur că la acea vreme el nu mai era comandant, altul era în funcţie… 

Iar despre întâlnirea Claudiei în Olanda cu el în calitate de traficant de maşini ,după revoluţie:

S-ar putea să fie o confuzie de nume. Vărul său, Emil Mincu (Prezent la  pune-rea in scenă a flagrantului), mai avea un frate George, sau Gheorghe Mincu, după revoluţie ajuns consul in Danemarca (Revoluţie, suna ciudat în gura securistului, să fi fost şi revoluţia lui?), având zona de activitate şi în Olanda. Cu el probabil l-a confundat Claudia, purtând acelaşi nume.

Am rediscutat ulterior aspectul cu Claudia, pe „mess”. Ea susţine că aşa s-a prezentat acel personaj, ca fost comandant la Argeş, îmbătrânit şi ramolit cum era, ea n-avea cum să-l recunoască, însă sentimentul reprimat de a sări peste masă să-l strângă de gât, l-a trăit cu acuitate, cât timp au stat fată-n faţă cu măştile puse. L-am întrebat pe Vir-gil, uite că Virgil a ajuns consilierul meu pe probleme de Securitate, el fiind doar în mili-ţie, mi-a comfirmat că Mincu ăl bătrân ar mai fi avut un frate, agent diplomatic. „Poştaşul” îşi purta diplomatul cu documente legat cu cătuşe de mână prin ambasadele noastre în Europa,  poate acesta să fi fost cel ce s-a prezentat fost comandant la Argeş. Prea mulţi Minci, nu e important!

Mai util mi-a fost securistul nostru când i-a trecut în revistă pe toţi cei care apar în dosar în tabăra ochilor albaştri, din care, oricât de băiat bun ar fi fost (S-a străduit), a făcut şi el parte. De fapt nu s-a străduit prea mult, păstra mândria profesiei, doar că s-a delimitat oarecum de abuzurile şi încrâncenările unor colegi.

L-am întrebat la un moment dat, dacă regretă ceva din activitatea de-atunci şi mi-a răspuns că aşa erau timpurile, şi-a iubit meseria, şi aceasta i-a oferit multe satisfacţii atât înainte, cât şi după revoluţie. Ulterior în SRI, sub Măgureanu, când trebuia să fie numit într-o funcţie importantă, i s-au dat în presă nişte documente dintr-un dosar, fabricat sau nu, fără relevanţă! Nu era sigur că dom’ profesor era străin. Tehnicile se testau cu sigu-ranţă şi în interior, nu numai în afara sistemului.

De fapt şi Mincu, comandantul, a fost forţat să plece din funcţie datorită unor neînţelegeri cu generalul Suceavă. Ion Stancu, şef serviciu informaţii interne (Şi el prezent la flagrant), s-a pensionat din cauza conflictului cu Mincu. Şi tot aşa un şir de alte exemple pe care respectivul le avea depozitate riguros pe rafturi, în mintea sa bine mobilată. Şi-atunci puteam eu să cred că nu-şi mai aduce aminte nimic despre dosarul nostru, unic în felul lui cum recunoscuse?

I-am luat pe rând pe ofiţerii din cele două grupe operative constituite, cu „Planul de operaţiuni”, despre care am mai făcut vorbire mai devreme, în faţă: „...în vederea eliminării pericolului pe care îl prezintă activitatea desfăşurată de membri acestei grupări, capabili chiar de acţiuni violente, fapt pentru care la realizarea prinderii în flagrant trebuie acţionat cu curaj şi rapiditate, folosindu-se elementul surpriză şi forţa fizică...”

Iată-i pe cei care au acţionat „cu curaj şi rapiditate folosind din plin elementul surpriză şi forţa fizică”, în viziunea partenerului de discuţie. Din primul grup operativ, cel ce trebuia „să realizeze încercuirea casei şi avea misiunea să reţină pe cei care ar încerca să fugă, făceau parte:

Lt. Col. Vasile Dima, şef serviciu investigaţii, decedat ca pensionar la vârsta de peste şaptezeci de ani, cauza morţii - infarct.

Cpt. Gheorghe Badea, contrainformaţii, trăieşte, pensionar. (L-a corectat Virgil, mai târziu, „ăla cu mustaţa oală, ca a lui Ţiriac ce-i acoperea din părţi gura, nu mai putea vorbi la un moment dat, a murit şi el prin martie anul ăsta.”)

Cpt. Ion Dumitrache, şef corespondenţă (El ar fi trebuit să ştie dacă totuşi, vreunul dintre noi a scris vreodată un rând la „Europa Liberă”) decedat, cauza morţii - infarct.

Lt. maj. Cornel Bîlă, „caracter 0” (Aprecierea îi aparţine, ca şi restul explicaţiilor.) În zilele revoluţiei era locţiitor la Târgovişte, a apărut la televizor în secvenţele arestării lui Ceauşescu, ulterior a ajuns la Piteşti, pensionat militar; a fost şi şeful gardienilor publici, mult timp după ce legea nu-i mai permitea acest lucru.

Lt. maj. Emil Mincu, văr cu comandantul, i se spunea „profesorul”, poate după nevasta lui care era profesor de istorie. Trăieşte, pensionar la Bucureşti; pentru el, tim-purile bune n-au fost colorate politic, au fost un bun permanent.

Lt. Nicolae Berechet, pe atunci răspundea de tineret în cadrul miliţiei şi el era dintre cei şcoliţi. Despre generalul Berechet, fostul şef al Poliţiei Române în perioada 1997-2001, implicat într-o serie de scandaluri răsunătoare, nu facem vorbire. (Din punctul meu de vedere, dacă în procesul verbal de la „flagrant” –  el l-a scris – ar fi trecut cu ocazia percheziţiei, suma adusă în servietă de „scenarişti” şi nu cea reală, de 5 lei şi 25 de bani, cât s-a găsit în buzunarele marilor pokerişti ai lumii care jucau mizând destinului României socialiste, altfel s-ar fi numit „demascarea noastră publică”.)

Ultimul din grupă, Lt. Ilie Bucurel, cel care a întocmit dosarul; tânăr, şarmant, nu e exclus să se fi folosit de unele fete din grup pentru a forţa, delicat, firul poveştii şi pro-pria-i avansare. A obţinut-o rapid ajungând consul la Atena. Un pas uriaş de la fotbalistul Argeşului, coleg cu Ioachim Popescu şi Ilie Stelian, până la funcţionarul diplomatic, chiar nu are importanţă dacă a ajuns sau nu la rangul de consul (Puţin probabil, aşa cum am mai spus în viziunea lui Virgil şi sigur, cum mi-a comfirmat Lucian). 

A fost bine şi pe vremea tătucului Iliescu.

Auzisem că a decedat.

– Nici pomeneală!

Şi urmează „greii” (Cuvântul îi aparţine); cei care aveau ca sarcini „realizarea pătrunderii în obiectiv”.

Lt. col. Emil Ploscaru.

– Când şi când, îi sărea mâna din umăr. De la Arsenescu i se trage.



*



(Ştiam despre Ploscaru de la Virgil, „consilierul meu” cum v-am mai povestit, soţul mamei, cu care am relaţii destul de bune acum, după ce biata de ea a trecut dincolo.

Într-o plimbare animată de câteva pahare cu ţuică, coborând pe Măţău deasupra Câmpulungului, întorşi de la cabana de vacanţă pe care o construise mai mult de gura fratelui meu, mi-a arătat o casă destul de mare, solidă, unde o armată întreagă de securişti l-a prins prin anii '60  pe Arsenescu.

Locuiseră acolo trei surori nemăritate, Ileana, Victoria şi Veruţa, fetele lui Apos-tol Poştoacă, cele care îl ascundeau. Ieşea afară numai noaptea. Se pare că Arsenescu trăise sigur cu două dintre ele, dacă nu cu toate trei, gura lumii slobodă, cu una având şi o fată. Numai Ileana s-a măritat mai târziu. Mai avea un ascunziş la Nicolae Bivol, într-o casă din cealaltă parte de sat şi încă unul la Nicolae Aldea. Îşi schimba tot timpul locul.

Toţi au făcut puşcărie, după ce l-au prins. L-a trădat unul Croitoru ginerele lui Nicolae Aldea. Ăsta primise o condamnare la 18 ani pentru delapidare. Fiind în detenţie la penitenciarul Vâlcea, făcea curăţenie la raionul de miliţie ca om de servici, a ieşit la raport, comandant era unul Despa, şi a oferit informaţia despre ascunzişurile lui Arsenescu în speranţa că va fi eliberat. Cum poate avea libertatea asemenea preţ!?

Despa a luat legătura prin telefon cu comandantul Stanciu de la Argeş şi ultimul l-a informat pe ministru. La rândul său, acesta a intocmit actele de graţiere pentru trădător.

Potera a fost organizată în februarie 1960, chemaseră în ajutor şi efective de la Dâmboviţa. Au înconjurat toate casele suspecte, „realizând pătrunderea în obiectiv”şi   l-au prins. Printre cei care au executat operaţiunea s-a numărat şi ofiţerul Ploscaru, nu ştiu ce grad avea atunci. De altfel, el a participat în munţi şi la arestarea Arnăuţoilor. Aceia da, erau „capabili de acţiuni violente”!... albaştrii de noi...

Satul, părăsit pe trei sferturi, cobora de pe munte de o parte şi de alta a unui drumeag de ţară, rupt din loc în loc de viitură. Nicăieri glasuri de copii. Casele înseşi, îngenuncheate, păreau fantome, cu zidurile şi acoperişurile lor sparte. Doar ploaia şi vântul îşi mai găseau refugiu sub mormanul de cărămizi. De mirare cum totuşi au rămas în picioare casele după ce sufletele s-au băjenit, urnindu-se la deal – greu, către cimitir – cu numele încrustate pe răbojul crucilor, şi la vale –  de-a rostogolul, către oraş sau altă zare deschisă – cu numele încrustate nicăieri.

„După ce l-au prins şi judecat, în actul de condamnare, am avut ocazia să-l citesc, s-a reţinut doar deţinerea ilegală de armament. Într-o noapte, Arsenescu a fost scos din beciurile Securităţii de la Piteşti şi împuşcat”. Atât ştiusem de la Virgil. Oficial,  Arsenescu a fost împuşcat la Jilava)



*



Securistul m-a ascultat răbdător, aducând completări despre mâna cu pricina a lui Ploscaru.

Dislocarea braţului i se trage de la Arsenescu. Tot într-o noapte, stârnit de al-cool, colonelul (Nu era colonel atunci) a găsit o ulucă ruptă dintr-un gard, în curte şi a coborât în beci să-şi viziteze preţioasa captură. Arsenescu dormea. Printre gratii l-a înţepat, hârâindu-l ca pe un câine, iar acesta a prins fulgerător braţul colonelului, cu ulucă cu tot, într-un moment de neatenţie şi nu i-a mai dat drumul, decât după ce i l-a smuls  din umăr.

Lt. col. Constantin Micutelu, un alt dur; şeful serviciului anchete penale, cu multe păcate. A decedat într-un accident groaznic pe autostradă. Blestemele! S-a aşezat în faţa unui tir, sigur pe el cu gând să-l oprească, tirul sau turcul din tir, n-a ascultat comanda, n-a oprit. (În noaptea anchetei mi-a dat o palmă, apăsat, să-mi scoată pe nas sângele albastru. Virgil îmi spusese că dimineaţa avea traseu, întâi intra la restaurantul Argeşul, bea două coniace legate şi pleca la serviciu. La şapte şi cincizeci intra pe poartă.)

Maior Ion Stancu, şef serviciu informaţii interne, trăieşte, s-a pensionat mai devreme din cauza unui conflict cu Mincu.

Cpt. Ion Stoica; din păcate, pe acesta omul nostru nu şi-l mai aminteşte. (De întrebat Virgil! Nu l-am mai întrebat.)

Maiorul Ion Cotenescu; era pozarul. El făcea poze nu lua decizii. (Mă gândesc ce poze avea in panoplie de ajunsese maior, dar nu am dreptate, aşteptai anii şi veneau gradele.)

Plt. adj. Victor Păvălache, un băiat răsărit, sensibil, cu liceul, nu i-a găsit rostul acolo la descindere, avea un scris ortografic, era secretarul, uşierul lui Mincu, se ocupa de dosare, mai târziu l-au pasionat timbrele filatelice, expoziţiile. Viaţa cu căile ei.

Iar despre ultimii doi, sub conducerea cărora urma să se desfăşoare ancheta după aducerea la sediul Securităţii:

Lt. col. Traian Ştefan, locţiitorul comandantului, eminenţa cenuşie fără de care nu se mişca nimic în unitate. El era prieten cu Augustin Z.N. Pop, universitarul pe care îl foloseam uneori ca să desluşească în manuscrisele unor scriitori suspectaţi, tenta duşmănoasă.

Şi maiorul Marin Lazăr, ce fusese locţiitorul comandantului Miliţiei, avea să ajungă la revoluţie nu mai puţin decât general de brigadă, iar după, în conducerea gardi-enilor publici împreună cu şeful acestora, nimeni altul decât Cornel Eugen Bîlă.

Asta a fost tot. Omul nostru ne prevenise că nu mai e sub arme, dar primea dispo-ziţii precise de la soţie.

A sunat întradevăr telefonul şi ni l-a răpit. Amabil, mi-a dat un număr de telefon, dar m-a prevenit că nu răspunde decât foarte rar numerelor necunoscute. Se pare că  telefonia actuală nu-i inspiră încredere.



*



S-au scurs câteva zile. Am recitit adnotările de la „Doi cocoşi”. Mă gândesc şi la parcursul general al întâmplării. Lucrurile nu se potrivesc într-o logică normală. Secu-ritatea şi numai ea, protejând un sistem, ne-a scos în afara lui vopsindu-ne într-o culoare de un albastru potrivnic. Copleşiţi de albastrul acela, legaţi ca de un lanţ, n-am mai putut zbura.

Metafore inutile, nici măcar nu ştiu cât adevăr poartă în ele. Poate că n-am mai avut curajul să încercăm zborul, unii dintre noi, alţii poate ne-am zis că e mai sigur să ne târâm pe pământ printre cei mulţi, amorfi. Cert e că decembrie '89 ne-a prins derutaţi.

Unde suntem acum? Dacă parcurgem tabelul încropit la flagrant, răstălmăcit apoi în proces şi-l punem alături de cel al securiştilor din „Planul de operaţiuni”... Dacă am compara curba destinelor după dărâmarea sistemului, pe care ei l-au apărat de noi, nişte copii – sensul ar fi trebuit să se inverseze, cei de deasupra – să coboare, iar cei doborâţi – ar fi trebuit să urce. Dar s-a întâmplat precum într-o clepsidră, oricum ai întoarce-o, nispul se cerne la fel.

Scrie cu litere albastre în dosar că am întinat (mult prea devreme), idealurile comuniste, dăm la o parte adevărul cum l-au dat şi ei. Cine a continuat să urce, unii devenind generali, mulţi în noul sistem apărându-l tot pe cel vechi?!

Unde suntem noi?

Vasile Iordache, extras ca o măsea stricată de la regie teatru din dispoziţia orga-nelor, domeniul artistic fiind deosebit de sensibil şi periculos, reuşeşte să termine fără entuziasm ASE-ul, acostând pe un ţărm obscur, economist la Vinalcool. Nu şi-a atins niciodată potenţialul rafinat pe care-l arăta în tinereţe, în domeniul criticii literare, esteticii, sociologiei. Nu şi-a împlinit nici vocaţia de regizor.

Gheorghe Cârstea, după ce a trecut prin teatru ca actor neprofesionist, (a jucat vreo cinci ani la Teatrul Davila cu contract de colaborare), s-a orientat către siguranţa zilei de mâine, interpretând o meserie de muncitor petrolist, vândută azi cu petrol cu tot austriecilor.

Anca Voicu, divorţată de Nae, a lăsat în urmă un copil, părăsindu-l şi n-avem cunoştinţă alunecând, unde s-a oprit pe gheaţa subţire.

Pia Alexandra, un destin agitat încă de-atunci, cu tentative de suicid şi scandaluri, după căsătorie i-am pierdut urma.

Gess Bădescu, se pare că a terminat Facultatea de Chimie. De patruzeci de ani      n-am mai auzit nimic despre ea. O păstrez ca o rază de speranţă, în ceaţă.

Claudia Duminică nu s-a implinit pe măsura talentului artistic uriaş de care dispunea. A mistuit-o viaţa, cu nedreptăţile ei.

Ion Toma Ionescu n-a dus niciodată nimic până la capăt şi nici această carte.

Nicolae Radu...



* Aici s-ar fi putut opri cartea mea. Prima versiune a „Albaştrilor”.
. Prima versiune a „Albaştrilor”.

2 comentarii:

  1. Tina Aitai
    Începutul conversaţiei
    Astăzi
    Buna seara,prietene.Citesc Dosarul "Albastrii",sunt impresionata de faptul ca face parte din viata ta. Cand fiii mei,nascuti dupa "89,ma vor intreba cum a fost in comunism,le voi spune sa dea clik pe cartea ta.Multumesc

    RăspundețiȘtergere
  2. Ma bucur cand cineva citeste aceasta carte. Pentru mine inseamna foarte mult si am convingerea ca nu doar pentru mine. Din pacate editura nu face un tiraj mai mare ca sa intre intr-un circuit meritat

    RăspundețiȘtergere

Ma intereseaza comentariile ,fie si rautacioase