joi, 25 aprilie 2013

Un pod ca un gât de lebădă. Rotterdam



                 În timpul celui de-al doilea razboi mondial centrul oraşului Rotterdam a fost ras de bombardamentele lui Hitler. Nu ştiu dacă atunci sau mai târziu s-a născut în mintea unui ahitect genial conturul de azi al oraşului. Senzaţia mea nu exclude din ecuaţie contribuţii extraterestre. Poate că aici au prevăzut invadatorii cosmici, nu în Bucegi, să-şi circumscrie sosirea.

          Liniile construcţiilor, fără îndoiala moderne, sfidează parcă legile fizice. Geometria. Arhitectura spectaculoasă suspendând gravitaţia şi frizând imponderabilul. Între construcţiile din oţel şi sticlă traversate de poduri, tuneluri şi viaducte, ramăne liber aerul umed, imens, larg ce umple spaţiile generoase într-o mişcare de briză continuă potolind razele soarelui. Nu am văzut nicaieri la un loc atâta spaţiu în oraşele mari prin care am trecut.

          Am bătut cu piciorul străzile curate, deloc aglomerate, cu ochii agăţati în obiectivul Nikonului, căutând să înţeleg nu doar faţadele clădirilor ci şi chipurile oamenilor, în majoritate tineri, într-o diversitate coloristică şi de limbaj adunată din toate colţurile lumii de cel mai mare port european. Am descoperit – cât de senzuale şi misterioase, sigure pe ele ca nişte feline gata să sfâşie, pot fi negresele, prin fereastra unui bar; ce puternice şi atente, privindu-te de sus, erau pe biciclete olandezele cănd încetineau ca să te ferească pe tine, intrus ce n-ar fi trebuit să te afli pe pista lor. Sau că orice chinezoaică ori japoneză nu ţine în mână la plimbare poşeta, ci aparatul de fotografiat.

          La un moment dat, aproape de Biserica Sf. Laurenţiu, patronul Rotterdamului, o muzică puternică se apropia în mers legănat către noi. Omul negru părea că se mişcă precum un somnambul în ritmurile ce se revărsau puternic din aparatul lui portabil. Mărturisesc, mi s-a părut o secevenţă luată dintr-un film american prost şi mi s-a făcut frică, mă aşteptam ca mâna dreaptă ce şi-o ţinea cu obstinenţă la spate să se îndrepte la un moment dat, fără nici o noimă, cu un pistol către noi. Eram singuri în toată piaţa, dar se pare că şi omul acela călătorea tot singur, în lumea lui.

          Spre seară am revenit, de data asta în maşină, la podul lui Erasmus – cu gâtul întins ca al unei lebede albe peste râul Maas – ca să vedem luminile oraşului.

          La revedere Rotterdam! Am mai bifat un miracol cu admiraţie pentru olandezi şi cu întrebarea în minte, oare noi românii vreodată vom putea construi la fel?

















4 comentarii:

  1. Virgiliu Firescu Da, vom construi atunci cand vom avea un plan de perpectiva(un cap limpede) si nu vom mai da mita pentru a ni se facilita incalcarea legilor!Nu uita,dragul meu ca olandezii sunt tot un popor germanic!Cine n-are nemti,sa-i cumpere!(noi i-am vandut!).
    acum aproximativ o oră · Îmi place

    RăspundețiȘtergere
  2. Iarasi trebuie sa-ti dau dreptate. Abia astept sa te contrazic! Glumeam. Se pare ca ce e de vazut vede toata lumea, dar ne complacem asa.

    RăspundețiȘtergere
  3. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
  4. Virgiliu Firescu Tare mult m-as bucura sa ma poti contrazice,dar poate mai tarziu!
    acum 40 minute · Îmi place

    RăspundețiȘtergere

Ma intereseaza comentariile ,fie si rautacioase