vineri, 23 ianuarie 2015

Prietenii mei scriitorii. Nicolae Radu. Carte în lucru

Puţin înaintea sfârșitului


         Despre el nu mai avea nimic de spus de parcã toate zilele şi nopţile ar fi fugit în uitare. Închis în el, rǎmânea mut la întrebãrile rudelor, prietenilor, vecinilor. A intrat într-o amorţealã a trupului şi a minţii. Ai casei au început sã-l uite. „Mofturi de bãtrân sucit!” bodogãnea ginerele, soţul fetei sale, singura care mai intra în camerã sã-i aducã un ceai sau ceva de mâncare.
Aristide a rãmas doar cu puşca de vânǎtoare, o puscã bãtrânã, mai bãtrânã decât el, cu patul împodobit de motive florale. O avea de la tatãl sãu, împãtimit vânãtor. Acesta se împuşcase cu ea într-o toamnã buimacã, prea lungã. Vestitul vânãtor îşi alese cãlãuzã drumului din urmã, un glonte pentru urşi.
Aristide se opri în faţa ferestrei. O deschise larg, lãsã gerul sã pãtrundã în camera cu miros de medicamente. Nu mai ningea. Cerul pãrea o uriaşã cupolã de sticlã albastrã, încremenitã.
*
Dacã bunicul ar avea barbã lungã şi albã ar semãna cu Doamne-Doamne din icoanǎ, Cel la care ne pune mama sã ne rugãm searã de searã. M-aş ruga la bunicu’, el ne dã nuci poleite, smochine uscate şi bomboane colorate, Cel din icoanã nu ne dǎ nimic!...
Taci! şopteşte fricoasã sora mai micã. Dacã te aude mama ne pedepseşte pe amândoi!
*
Ce mã fac dacã se prãpãdeşte acum, în preajma sãrbãtorilor! Se vǎita vecinei, prietenã de ani buni, mama. Ce mã fac, spune şi tu dragã? Ne dã totul peste cap. Cheltuieli ne mai trebuie nouã?! Nu suntem şi aşa plini de datorii?! Doamne, Doamne, câte necazuri pe capul meu acum la sfârşit de an!
Ei, lasã dragã, nu moare el! încercã sã o linişteascã vecina. Şi nu te mai consuma şi tu atâta, uite ce galbenã eşti şi trasã la faţã! Dacã te îmbolnãveşti, cine mai are grijã de casã, de copii?!
*
Se fãcuse frig în camerã. Aristide a vrut sã închidã fereastra. A vãzut pasãrea. Mare şi albã înota grãbitã prin aerul rece al zilei.
Bãrbatul a rãmas sã o aştepte.
*
Nu eşti în apele tale, spuse prietenul şi îl privi cu milã. Ce te frãmântã?  
Bãtrânul e bolnav, de aproape o lunã nu mai iese din camera lui. Nu vorbeşte, nu primeşte decât pe nevastã-mea la el, spuse obosit tata.
Nu le mai pune şi tu pe toate la inimã! Hai mai bine sã mergem sã bem un pahar cu vin!
Nu-mi arde! refuzã tata.
*
Pasãrea se opri pe pervazul ferestrei şi îi vorbi:
Ce mai faci mãi, Aristide? Bãtrânul nu se mirã cã pasãrea vorbeşte.
Ce sã fac... Şi eu cu ale mele.
Am îmbãtrânit amândoi Aristide. Pe mine mã aşteaptã pasãrea neagrã, pe tine baba aia...
Ia mai dã-o dracului! mormãi Aristide. Hai mai bine sã mergem în grãdinã sã ne plimbãm puţin!
*
De când bunicul nu mai iese din camera lui, nu ne mai spune nimeni poveşti. Mama e mereu supãratã şi se rãsteşte la noi, tata ne-a uitat. Singuri, încercãm sã ne povestim unul altuia. Însã Fãt-Frumos nu este la fel de frumos, calul nu-i la fel de deştept şi de iute...
Seara, lipseşte din camerã mirosul de tutun parfumat care ne ameţea atunci când bunicul se apleca asupra noastrã sã ne sãrute.
*
Mã doare îngrozitor capul, îi spune mama, vecinei.
Ce mai face bãtrânul?
Când i-am dus ceaiul stãtea în faţa ferestrei. Privea lung spre grãdinã. M-am apropiat el. Şi-a întors faţa spre mine şi dupã luni bune mi-a zâmbit. Apoi mi-a spus din ochi sã plec, sã-l las singur.
*
În fundul grãdinii  îi aştepta o babã îmbrãcatã în negru cu o pasãre neagrã pe umãr.
Hai mã, mai aveaţi de gând sã staţi mult?!
Mai aveaţi de gând sã staţi mult? croncãni şi pasãrea neagrã.
Ţi-am spus eu cã ne aşteaptã? şopti cu fricã pasãrea albã.
N-avea grijã, încercã sã o linişteascã Aristide. Apoi vorbi cu voce tare de parcã ar fi ştiut el cã baba e puţin surdã.
Şi noi cu bãtrâneţea. Cã doar n-oi vrea sã alergãm ca în tinereţe. Da’ mã rog, ce doriţi dumneavoastrã de la noi?!
Ia, sã stãm de vorbã!...
De vorbã?! Şi dacã nu ţi-e cu supãrare, ce am avea noi sã ne spunem?
Multe, Aristide, multe, a râs baba şi copacii grãdinii s-au prefãcut în lumânãri mari în vârful cãrora s-au aprins stelele.
*
Am sã-ţi spun un secret. Da’ promiţi cã n-o sã-l afle nimeni de la tine?
Fetiţa încuviinţã din cap.                     
Cu o zi înainte de a se îmbolnãvi bunicul, a  intrat în curte o femeie. Eu stãtem pe prispa casei. Tu erai cu mama prin casã. Era bãtrânã, bãtrânã. Deşi nu o vãzusem niciodatã m-a mângâiat pe pãr şi mi-a spus pe nume. Apoi m-a întrebat:
„ Aristide e acasã?”
„ E acasã.”
„ Cum se simte?”
„Bine.”
„ Sãracu!...” a mai spus şi s-a risipit ca un fum.
*

Bãtrânul a murit, abia vorbeşte trist tata plecându-şi faţa  nerasã de multe zile şi ochii roşii de nesomn. L-am gãsit spre searã pe banca de sub nucul din fundul grãdinii. Ţinea în braţe o pasãre albã, împãiatã, împuşcatã de el cu mulţi ani în urmã când, vestit vânãtor era...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Ma intereseaza comentariile ,fie si rautacioase