Schimbul 1. Fragment de Capitol

Povestiri din Cutia de viteze

              În şpan se intra cam pe la şapte şi jumătate. Până atunci maiştrii, şefii formaţiilor, se informaseră deja la montaj care sunt lipsurile. Prima grijă când intrau în secţie era să treacă pe la căpătâiul bolnavului. Spitalul de campanie aflându-se imediat în dreapta. Să-i citească pe rând pulsul, tensiunea arterială şi restul datelor, fiecare pe specialitatea şi domeniul lui şi să completeze conştiincios fişa  medicală. Rar se întâmpla să găseşti bolnavul sănătos şi în stare normală, adică să-şi fi făcut norma de cutii de viteze în schimbul trei fără nici o problemă.

Ori gâfâia, cu respiraţia întretăiată, ori avea febră şi i se ridicase tensiunea de-i săreau piuliţele de la contur, ori il dureau rinichii, ori nu mai funcţiona ficatul, ori i se blocaseră sateliţii. Să te ferească sfântul să i se urce problemele la cap şi bolnavul să fluiere în viteza IV-a ca nebunul, sau să fi călcat strâmb fie pinionul de atac, fie roată, unul dintre ei, să se strice  buna înţelegere şi viaţa de cuplu…  Atunci era al dracului de tot! Fiecare în sinea lui era pregătit de răul cel mai rău.

Se strângeau ca la capul mortului în bancul de probă toţi specialiştii plus corul de bocitoare, de parcă se dăduse cu goarna că s-a deschis povarna. Nu mai aveai loc de atâta suflare. Nea Ion Surditu, controlorul în halatul lui galben, asculta cu stetoscopul în prelungirea urechii corpul bolnav al cutiei şi explica precum un profesor chirurg mâna întâi la masa de operaţie în faţa studenţilor medicinişti unde e buba şi cum ar trebui extirpată.

Venise şi directorul, unul dintre ei să zicem că de data asta era Liviu Păunescu, sau Ivan Constantinescu sau Georgică Vasilache… Nu Vasilache nu că e mai gomos şi se supără dacă-l amintesc. I-a făcut semn şefului de secţie să iasă afară.

–Bădiliţă caută-l pe tovarăşul Miulescu şi veniţi amândoi la tine în birou.

–Nu intraţi să ascultaţi problema? Huruie mai tare pe mers înapoi. Liberez locul. Îi dau afară pe toţi şi închidem uşa la cabină. Aşa se aude mai bine.

–Măi Vasilică ţi-am zis, asta e durerea mea cu tine, îmi bat gura degeaba!… Păi atunci de ce vă mai plătesc pe voi?

Iliuţă, maistrul de la diverse, mic şi pipernicit cum era el, îşi băgă capul între umeri văzând atâta lume strânsă şi trecu mai departe nu intra în montaj, strecurându-se printre muncitori până la linia lui de Diverse. Îi dădu ocol. Lucrurile păreau în ordine.  A strâns legitimaţiile şi cu inima îndoită şi-a făcut curaj şi s-a întors la montaj. Avea totuşi speranţă. Tevatura era prea mare ca să fie generată de furcile şi măţăraiele sale. A ocolit mulţimea adunată ce parcă se mai rărise, intrând nu pe la bancul de probă, ci pe la celălalt capăt al benzii. Fata care asamblase capace în schimbul trei, se îmbrăcase deja să plece acasă, îi venise schimbul, îl strigă:

–Nea Iliuţă o zbârceai în cozoroc!...  De la trei nu mai am pătrate! Dacă nu era treaba cu cuplu conic intrai matale pe ţeava tunului! Mare noroc! De unde luase nebuna  expresia aia cu  „zbârcitul în cozoroc”? nu pot să ştiu, că nici în dicţionar nu e! Poate de la şapca ce-o purta şmechereşte pe ochi. Îi înflorise un zâmbet pe suflet în interior ca o dâră, dar nu trebuia să-l dea pe faţă. De n-ar lucra ăştia nici azi, poate mi-aş mai reveni o ţâră!

Trecu şi pe la celelalte posturi, îşi notă într-un carneţel stocurile şi se grăbi să ajungă la şedinţă. O şedinţă scurtă de zece minute în care comunica reglorilor priorităţile zilei.

În general operatorii ştiau fiecare ce are de făcut. Îşi trăgeau piesele de la operaţiile anterioare, în coşuri sau în cutii de metal cu un cârlig, târşindu-le direct pe ciment, porneau maşinile să se încălzească, mai schimbau o vorbă  între ei, sau plecau după vreun dispozitiv sau sculă la magazia de SDV-uri a doamnei cu nume de floare, mai în vârstă, care a ieşit de mult la pensie. Trandafir sau Bujor, nu sunt sigur cum o chema. Oricum nu conta! Floare era numai numele, căci dacă aveai nevoie de ceva, o freză specială, un cuţit cu pastilă vidia spre exemplu, scotea pe ghişeu numai ghimpii. Găseai la ea doar şpirale şi pietre de polizor.

–Ce crezi dumneata că vidia creşte pe câmp? Costă parale! de unde să ia statul să vă dea la toţi? Descurcă-te şi dumneata cum poţi!... După ce normatorul a adus-o pe Jeniţa la magazie s-a schimbat Mariţa. S-a schimbat şi magazia i-au construit una nouă, au ridicat-o sus pe scări, numai de drag să urci la ea când înflorea, dar toate la timpul lor.

          Îl auzeam pe meşterul Ilie, din punctul meu de control final:

–Ce dracu băi Sora, iar n-ai avut pătrate la montaj? Sora, nefiind sora nimănui ci reglorul care răspundea de pătrate, iar pătratele erau de fapt axe de readucere. Un ax de ɸ13 strunjit şi rectificat cu filet la un cap, iar la celălalt având un pătrat broşat şi frezat la mijloc, cu un alezaj ce străpungea doua din laturile prin care trecuse freza să bărbierească materialul. Pe alezajul ăla de ɸ 8 intra un alt ax cu două canale de blocare care trecea prin futaci. Futaciul(levierul de selecţie)nu era cu o sferă ca la om era special, avea două.  Una mai mare de ɸ14 şi alta mai mică de ɸ12 aplatizată pe două părţi. Cea de ɸ14 întra  în levierul de selecţie al vitezelor, cealaltă în canalul axelor de furci.

Tot ansamblul acesta era plasat în capacul spate din aluminiu al cutiei, de unde printr-un ax de ieşire se manevrau toate schimbările de viteze. Sunt sigur că nu aţi înţeles mare lucru, dar nu insist. Am să vorbesc cu editorul cărţii când va fi gata, să punem în pagină câteva fotografii. O imagine face mai mult decât zece pagini de descriere epică, chiar dacă ultimului meu roman tipărit, Guşterele, un anume public exigent i-a reproşat că nu are epic suficient, nu vreau să abuzez de răbdarea dumneavoastră.

Numai să nu se ridice prea mult preţul pe chestia asta!… Nu cred, nu-i cer să facă poze color că nu suntem casă de mode! Important de ştiut că reperele respective aveau de respectat condiţii stricte de perpendicularităţi, simetrii ale alezajelor şi antraxe ale sferelor la care îţi trebuia puţină carte ca să le poţi stăpânii prin reglaje. Nu vreau să zic, Doamne fereşte că bietul Sora n-ar fi avut carte suficientă, A făcut şi şcoala de maiştrii mai târziu. Era el mai lent, mai încet de felul lui. Dădea din cap, te aproba, dar până să-şi clintească picioarele dacă îl trimiteai undeva, dura. O să revin fără îndoială, dar să reiau dimineaţa de unde o lăsasem.

–Nea Petrică o-i fi matale Mare Şef la calitate, da am să te rog azi să priveşti situaţia ca un secretar de partid. Se aşezase în capul mesei pe scaunul şefului de secţie şi continuă. Era un scaun special transformat dintr-o banchetă de Dacie. Stătuse o vreme prin laboratorul lui Staicu, adus de pe la Montajul general. Controlorii noştri mergeau des la Finisări să probeze cutiile reclamate pe pistă. S-a împiedicat vreunul de el şi l-a aruncat în camionetă. Unde să-l lase că la banc era deja unul? L-a dus în laborator unde ţineam noi ăştia de la control şedinţele.

L-a văzut Bădiliţă a chemat tâmplarul şi i-a dat sarcină să-l aranjeze şi să-l ducă sus în birou.

–Bun fotoliu ţi-ai tras Vasilicâ! Are vre-un buton? Se dă pe spate? Cine îl întinde,tu, sau Mioara secretara? Bădiliţă se roşise tot! Un băiat fin, educat…

–Hai că nu te spun la nevastă. (Sigur directorul era Liviu nu era Ivan!) Reluăm:

–Nea Petrică, nu spun eu să dai drumul la cutii, calitatea e supremă în socialismul nostru multilateral dezvoltat, dar să te gândeşti la oameni, ei au muncit, şi au o problemă. Cum le dăm salariu? şi dacă blocăm, va trebui să demontăm toate cutiile, pierdem câteva zile… Şi cel mai grav e că va sta banda! Ne trezim cu primul secretar peste noi! Mai analizează, îl ai pe Bădiliţă, analizaţi împreună! Cu specialiştii tăi, cu Surditu, cu Mincu îl cooptaţi pe Iordache de la tehnologi, să mai lase afacerile cu cupluri conice de Rabă, că-mi vin odată dracii, cât de specialist e! Corectaţi pata de contact şi asiguraţi-vă că băgaţi în tratament piese bune. În plus pune băieţii tăi să facă măsurători să vedem dacă nu cumva nu mai stăpânim deformaţiile din tratamentul termic. Nu te învăţ eu. Aştept un raport.

–Domnule Director, (probabil că în mintea mea de scriitor diletant se produsese o confuzie, un secretar de partid trebuia să-i zică tovarăşe, directorului dacă era pe vremea ailaltă!... Sau poate nu era pe vremea ailaltă?…Să nu fi fost Director Liviu Păunescu? Să fi fost Constantinescu Ivan?... Ca scriitor nu reproduc aici uzina în date exacte, într-o ordine a lucrurilor, nu sunt istoric, eu descriu generalităţi semnificative, tipologii, nu mă uit în acte.)

–Am atâta experienţă încât credeţi-mă ştiu ce am de făcut! Putem să ne dăm pe româneşte în cur şi-n cap, să ne scremem mult şi bine, zgomotului de cuplu conic nu-i găsim cauza, nu-l putem preveni, el se rezolvă de la sine!

–Petrică, eu zic totuşi că ne înşeală şi bancul! Adăugă şi Bădiliţă de pe scaunul cam tare pe care era aşezat. (Mobilierul birourilor a fost schimbat la uzină abia după ce s-au instalat francezii.) Între timp secretara venise cu trei cafele aburinde. A lăsat-o să împrăştie cafelele şi a continuat.

–O să-l pun pe meşterul Panait cu mecanicii lui să schimbe flanşa şi rulmenţii de la banc că motorul, l-ai auzit, parcă ar fi de tanc. Zgomotul se transmite la cutie. Directorul Liviu deja nu mai urmărea conversaţia, nu mai era interesat. Sorbind concomitent din cafea şi din ochi secretara, exclamă:

–Păsărică mică, văd că ai pus cafea amară de la Vasilică şi dulceaţă de la tine! Să vi la mine la birou să-ţi dau un pachet de Jacobs de la protocol.

Post scriptum. Nici o asemnare nu poate fi egală cu realitatea 100% în procente. Literar personajele sunt concurente...