Suflete îngheţate

În dimineţa asta m-am trezit cu sufletul îngheţat. Lumina murdară a zilei glodeşte retina, mult timp după ce apa rece, linciurită pe faţă nu a reuşit să alunge definitiv rămăşiţele nopţii. Strâng repetat pleoapele, cum am citit undeva, să-mi antrenez vederea periferică, afectată de şederea îndelungată în faţa calculatorului. Azi ce mai scriu pe blog?

Nu-mi surâde nici o idee ca să slujesc răspunsul. Un telefon matinal sună nepotrivit. E Gicu, prietenul meu, undeva într-un câmp petrolifer spre Vâlcea, verifică nişte aparate care înregistrează cât sânge romanesc, coclit, trag zilnic austriecii, să-l împrospăteze şi să cureţe de păcate corpul nostru bolnav.

_ Ia zi-i Gicule, mai curge sânge? Ce scriu pe blog?

_ Încă e! Nu în adânc e buba. Răul e la suprafaţă, nu ne mai rabdă pământul! A prins coajă de atâta vrajbă-ntre noi şi plugul n-a putut pătrunde în carne. Ţipă boabele de grâu pe câmp. Abia la anul vine criza adevărată.

Las altora grijile agriculturii şi pornesc televizorul cu gând să mă agăţ de primul născut. Doamne, de n-ar fi iar demiterea Preşedintelui!

Se pare că am noroc, nimeresc un canal de filme. Un american şi-a schimbat sufletul cu o rusoaică, într-un accident sau hazard ştiinţific (nicidecum istoric) şi se luptă să-l ia înapoi. O telenovelă ciudată şi absurdă.

Noi se pare că ne-am vândut sufletul. N-a fost un accident, nu ne-a obligat nimeni şi nimeni nu ne va spune vreodată:

Luaţi-vă sufletul înapoi !

Omul de zăpadă

 Se dedică nepoţilor şi soţiei mele

Omul de zăpadă s-a oprit la geam

parc-ar fi o şoaptă dintr-o rugăciune        

l-a-mbrăcat în raze steaua de pe ram

şi-i stârni în ochi-i jarul din tăciune

Omul de zăpadă stă acolo- n ger

să primească renii încă de cu seară

îngerii pe schiuri colindând în cer

i-au picat în suflet lumânări de ceară

Omul de zăpadă a rămas de strajă

renii se-ntremează-n vălătuci de fum

Moşu-mparte daruri însoţit de vrajă

dar ce scurtă-i noaptea să pornim la drum

Omul de zăpadă fericit fireşte

prezentă onorul Mosului plecând

n-a simţit căldura cum îl năruieşte

şi de bucurie a căzut râzând

Harry Tavitian la Piteşti

         

          Se întâmplă rar, să te părăsească sufletul captiv şi să hoinărească, fără de lanţurile zilelor obişnuite de care ţi-este legat trupul bicisnic. Excursul acela e îngăduit doar cu puterea lui Dumnezeu. E atăt de aproape Crăciunul...

          Cât de simplu şi frumos ni l-a prezentat în câteva cuvinte aseară pe scenă, într-un spectacol cameral de excepţie, Varujan Pambuccian, botezându-l Noe al sunetelor. Am simţit că voi fi martorul unui miracol.

Când Harry Tavitian şi-a luat în stăpânire pianul imens ca o corabie, am ştiut că după ce s-au retras apele, corabia lui a rămas proptită pe stănci undeva pe un vârf de munte. Soarele arzător a înviat vegetaţia pe grohotişuri, păsările şi animalele sălbatice şi-au învins spaima, mute.

Doar atunci, după ce s-a închinat, a deschis zăvorul la fundul navei, în cala unde erau încuiate sunetele.

A tras aer în piept, le-a legat la gât şiraguri de clopoţei de alamă şi tălăngi, să le audă de departe şi le-a dat drumul să se rostogolească la vale pe firul unei poteci doar de el ştiute.

Armonizând un amalgam de teme vechi armeneşti, balcanice şi romaneşti, cu ingrediente Negro-Spirituals afro-americane, din care s-a născut jazzul , izbucnind apoi dramatic în bucuria colindelor, Harry Tavitian ne-a deschis sufletul mohorât de vremi, oferindu-i clipe luminoase de sărbătoare şi artă.

Mulţumim bravi armeni că ne-aţi adus aminte de Romania noastră.

Un link despre Rosia Montana

Rosia Montana

Sibilinică.

Se pare că ultima Filială a Uniunii Scriitorilor care a acordat premiile pentru cărţile tipărite în 2010 a fost a Piteştiului. Nu că am fi ţinut cu tot dinadinsul, în anumite condiţii să putem deveni cei dintâi, pur şi simplu aşa s-a nimerit timpul când unghiul alinierii planetelor s-a deschis favorabil unei stări de concordie –  pasăre rară, ivită doar la sărbători în arealul subcarpatic al orgoliilor scriitoriceşti argeşene.

Să nu credeţi cumva că n-au fost luate şi măsuri de siguranţă.

1. Dacă au existat, au fost pitite afişele.

2. S-a produs (ne)voit o oarecare confuzie cu privire la ora când se distribuie la primărie pachetul de sărbători.

3. S-a anunţat pe canalele mas-media că se mai poate plăti cotizaţia de membru până la sfârşitul festivităţii.

4. Nu în ultimul rând, s-a aflat pe surse, faptul că sponsorul premiilor ţine să rămână cu tot dinadinsul anonim(Grosul îl dăduse tot cultural, la o biserică...).

5. Şi pe deasupra, s-a vorbit cu Gigi Becali să iasă  la tele-vizor la ora potrivită şi să prezinte condiţiile de participare la Concursul de imnuri – Steaua sus răsare.

În condiţiile date, potenţialii scritori conflictuali nu au ales să  participe şi premiaţii s-au putut bucura în linişte de premii împreună cu juriul(descompletat şi el) şi încă vre-o doi gură cască printre care mă număram şi eu.

Lăsând gluma la o parte merituoşii premianţi ai anului editorial 2010 sunt: Magda Grigore, Liviu Capsa şi Ion Popescu Sireteanu.

Cel ce ar avea ceva împotrivă e invitat să tacă!

Mie mi-a plăcut Vânătorul de sacru al Magdei. Pe ceilalţi nu i-am citit. Nu e timpul pierdut...