vineri, 7 septembrie 2012

Operaţiunea „Caloriferul”




           Miercuri am fost în audienţă. Mă înscrisesem la poartă, în registrul unui personaj cu chipiu, câteva zile înainte, adică luni când contactul meu cu funcţionara de la ghişeu pentru o simplă aprobare fusese tratat cu refuz. N-a fost contactul ăla care-ţi înmoaie genunchii la prima vedere şi-ţi schimbă vocea răguşită a inimii, încălzindu-i timbrul de tenor italian la origini, numai bun pentru serenade! Studii temeinice demonstraseră firmei Termo Calor, cea care se ocupă de debranşatul caloriferelor, că eficienţa maximă în relaţiile cu publicul o au persoanele către vârsta a treia,  sau fără vârstă, ursuze, şterse, frigide care, şi să vrea, nu au cum să-ţi arate raiul pe pământ.
          De la prima zvârlitură de ochi lucrurile erau deja tranşate între noi. Compatibilitate zero barat iar violul era din start exclus, se vedea clar că prin conductele ei nu se putea pompa decât încălzire din reţeaua centralizată.
          Era deja târziu. Căutând cu binoclu urma botinei rătăcite a vreunei blonde în pustietatea mea de blog, pierdusem din vedere rostogolirea implacabilă a timpului oglindită sus în perete unde limbile ceasului se duelau către ora trei a după-amiezii. Am luat taxiul şi am ajuns pe ultima sută să prind deschiderea festivă a dialogului cu cetăţeanul, audienţa.
          Pierdusem în democraţia consolidată orice noţiune, îmi era cu totul străin modul de desfăşurare al momentului. Sincer, am rămas surprins când monstruleţul acela îmbrăcat unisex mi-a propus ca ultimă cale de rezolvare să mă prezint miercuri la audienţa cu directorul, menţionând, fără s-o întreb, că de cinci ani de când ea e în funcţie nu-şi aducea aminte ca cineva să fi rezolvat în acest mod vreo cauză. Intreprinderea totuşi merita să fie onorată.
          Parcă jucam într-un film vechi, secvenţele se derulau copy-paste, ochelarii mei căpătaseră proprietăţi 3D îngăduind un ceremonial în mişcare pe care mi-l închipuisem şters de mult din memoria colectivă. Aveam la activ zeci de audienţe desfăşurate în celălalt timp pentru a obţine casă, un apartament confort IV în Cartierul Trivale, fără uşi, cu două camere în miniatură, fără cadă la baie, dar mobilat cu tinereţea  aceea care-ţi înflăcăra imaginaţia când pe linoleum direct, lipsiţi de tăblia mesei, bând votcă cu suc de roşii sărbătoream cu prietenii un poem ce mi se părea genial sprijinindu-mă de privirile senine ale blondei mele muze şi, sorbind în acelaşi timp, o gură sănătosă din cafeaua cu sare.
          Mă aflam acolo, la Termo Calor, să obţin o iscălitură ca să-mi debranşez caloriferele şi, ca mine încă vre-o douăzeci de persoane de diverse condiţii. După ce insul cu tresele şi chipiul ne-a mai scris o dată în registru explicându-ne că prima listă nu mai putea fi după două zile valabilă, ne-a trimis să urcăm pe scări arătându-ne tacticos imagini într-un televizor unde o cameră video îşi facea datoria, proiectând trei doamne oprite în faţa unei uşi, cărora, n-avea vină, le explicase că pot intra in sala de sedinţe.  Dar, cum e omul nerăbdător, aşteptau proţăpite în picioare în mijlocul coridorului...
          Am urcat drept în faţă pe scară, prima uşă pe dreapta la singurul etaj. De mirare cum nu ne-a încurcat televizorul şi gesturile complicate ale portarului, descoperind surprinşi imediat la intrare, ieşirea din labirint.
          La ora stabilită, cu sfertul academic de rutină fixat, a intrat în sală primul strigat. Un domn bine, elegant, cu siguranţă bine informat în domeniu, se-auzea prin uşă cum discuta tehnic, documentat aş putea spune, despre normative, formule de calcul, surse convenţionale, temperaturi la intrarea în habitaclu, totul expus civilizat pe un ton care presupunea sigur că acea conversaţie avea să dureze. De partea cealaltă cel care asculta politicos îi repeta cam din cinci în cinci minute ca o banda de magnetofon stricată, că cifrele facturii calorice sunt OK şi desigur îi va raspunde şi în scris la termenul legal de 30 de zile dacă va lăsa un memoriu scris la secretariat sau la portar cumva de plecase secretara. Desigur că îi va pune la dispoziţie formulele de calcul, normativele şi toată documentaţia tehnică şi legislativă în vigoare, cea dupa care era facturată, cu siguranţă corect, resursa calorică ce asigura confortul localnicilor aflaţi în reţeaua centralizată, chiar dacă gigacaloria în Piteşti este şi va fi cu siguranţă şi în continuare cea mai scumpă în raport cu marile oraşe.
          Se cunoşteau şi se respectau desigur! După circa o jumătate de oră domnul acela şi directorul şi-au strâns cordial mâinile despărţindu-se în uşă cu promisiunea, din partea domnului elegant, că data viitoare va aduce cu sine un studiu de ultimă oră în domeniu care va revoluţiona baza de calcul.
          După ce au intrat şi au ieşit la fel cum intraseră, nedebranşate, două din primele trei doamne despre care am mai povestit la începutul vorbirii, mi-a venit rândul şi mie să pătrund în intimitatea procesului în plină desfăşurare al audienţei. Trei persone amabile şi rezonabil dotate verbal(bărbaţii) şi fizic(mai mult doamna!), după ce m-au ascultat cu atenţie în demersul meu de partea cealaltă a mesei, mi-au transmis într-un cor pe trei voci că debranşarea caloriferelor începând din cincisprezece august nu mai e cu putinţă. Cincisprezece a fost ultima zi aprobată de Consiliu. Se pare că aşa au vrut consilierii şi consilierele, pănă în cincisprezece să se debranşeze caloriferele. Picat cu ceară, sau din lună să fi fost şi tot nu puteam pricepe dacă 15 ăsta avea vre-un rost.
          – Da pe 16 ce e? Se rupe apa, încep durerile facerii?
          – Nu, dar e un termen fix al afacerii.
          – Caloriferele sunt la mine acasă, nu aiurea în miezul vreunei afaceri cu bani publici. Nu trebuie să organizez licitaţii, fac ce vreau, sunt privat, nu mai stau ca altădată cu chirie la stat.
          – Noi încă raspundem de nivelul de trai personal, suntem parte. Chiar daca tindem spre un stat minimal. Căldura la domiciliul omului e o centură de siguranţă până la moarte! Nu-i un covrig  să-l poţi rupe când vrei. Îngheaţă cetăţeanul de frig! Să nu înţelegeţi greşit, nu-s un bigot, dar aţi văzut cât înseamnă un afurisit de vot!
          – Domnule, omeneşte, nu plec în vacanţă, încui şi mă mut la nepoţi, nu vreau să plătesc degeaba căldura peste iarnă, e o cheltuială inutilă plec din ţară.
          – Unde e lege, ne pare rău, nu e tocmeală. Reveniţi la vară!

          Vizibil nemulţumit m-am ridicat să plec. Doamna din comisie părea că mă place, parcă era un fluid în admisie. Mă privea ca pe-un faun, se frământa şi stătea ca pe ace în scaun. Insist către dânsa:
          – Nu se mai poate face nimic? Să merg la primar, mă cunoaşte, ştie că sunt scriitor, chiar de n-am plete. I-am mai scris pamflete...
          – O să ne mai gândim, analizăm, lăsaţi-mi un număr de telefon, vorbim şi cu administratorul, găsim o soluţie, poate lămurim să se debranşeze toţi locatarii de pe scara blocului, venim la faţa locului...       
            Clinc!...Deja e suspect, mi-a căzut fisa. Nu consultase nimeni nici o hârtie, de unde-mi cunoaştea adresa şi administratorul de unde-l ştie? O fi de la MISA, s-a mai întâmplat! Numai ce citisem despre bietul taximetrist violat!...
          Prevăzător, i-am dat numărul de la telefonul fix, debranşat...


        

3 comentarii:

  1. Ma bucur ca va place! Nu e meritul meu. E meritul statului de drept care functioneaza!...
    Comentati va rog!

    RăspundețiȘtergere
  2. Constanța Abălașei-Donosă10:31
    Superb text, superba pisica !!!!!

    RăspundețiȘtergere
  3. Ovidiu Adrian07:11
    Niste nenorociti care iau banii degeaba....

    RăspundețiȘtergere

Ma intereseaza comentariile ,fie si rautacioase