duminică, 21 octombrie 2012

Autori interzişi. Insomnii. Autor Nicolae Radu

Din lotul "Albaştrilor". Rubrica prietenilor.


            Notă: Voi continua să public aici pagini care nu au văzut niciodată lumina tiparului. Pagini ale prietenilor mei, personaje din cartea  "Dosarul Albaştrii" restricţionaţi publicării şi în zilele comuniste şi se pare că şi acum. Azi revine Nicolae Radu.

*
           Anticarul zâmbeşte pe sub mustaţa bogată.
          – A, Cehov...! Bun, bun... Teatru... Livada cu vişini, Unchiul Vania. Pescaruşul...Bine. Doi litri de lapte şi o conservă de peşte... Lapte proaspăt. E bine, domnule ?
          Domnul dă trist din cap.
          – Aşa... Să vedem ce mai avem pe aici ... Dostoievski... Crima şi pedeapsă. Două volume. Interesant. O conservă cu carne de vită în suc propiu, doua pâini, o casoletă cu salată de icre de crap... aşa... şi o sticlă de doi litri cu apă minerală carbogazoasă. Nu pot mai mult, credeţi-mă ! Mulţumit ?
          – Mulţumit, oftează celălalt.
          – Umberto Eco. Numele trandafirului. Din păcate mai am trei, patru exemplare. Deci... Un cozonac cu rahat şi stafide, cinci ouă...E bine ?
          – E bine.
          – Şi aici... Stephan King. E bun... se vinde... Un kilogram de cartofi şi o jumatate de kilogram de roşii. Ultimul preţ.
          –Fie, acceptă bărbatul.
          Anticarul îi întinde mâna.
          Mai poftiţi pe la noi, domnule. Paşte fericit!
          Mulţumesc. Şi dumneavoastră la fel.
          Bărbatul ia cele două sacoşe cu alimente, se face că nu vede cum anticarul îşi freacă mâinile a mulţumire. Deschide uşa, lumina caldă, mirositoare a lacramioare şi liliac timpuriu, al unui aprilie de sarbatoare, îl învaluie protector. Anton, Umberto, Feodor, Stephan îl aşteptau pe bancă. Ii luară sacoşele cântărindu-le în mână. Păreau mulţumiţi de schimb.
          – Hai, să mergem acasă! Cu greu îşi croiră drum prin lumea ce se grăbea besmetic cu braţele încărcate de cumpărături.                                                                                                                            
          Acasă... O veche hală, acum părăsită, la capul căreia din cartoane şi folie, înjghebase un acoperământ. Un căţel negru îl aştepta, lătrând vesel şi dând din coadă. Bărbatul  se apleacă, îl mângâie cu iubire, blând.
           – Am rezolvat-o, Bobiţă! Aveam ce pune pe masă în sfânta  noapte a învierii Domnului...
          Mă trezesc speriat. Adormisem îmbrăcat. Chiar adormisem?
Căţelul mă privea curios. Intorc capul spre teancul de cărţi. Cehov, King, Dostoievski, Eco erau acolo la locul lor.

2 comentarii:

  1. Interesant domnule. Ar trebui dezvoltata ideea.

    RăspundețiȘtergere
  2. E atât de trist, dar atât de adevărat...Ar trebui să vă citească tinerii, dar şi cei care au uitat ce a fost iar acum se fac ...că plouă.Nu contest, au fost şi lucruri bune, dar oamenii de atunci...sunt şi acum... în frunte.Îmi place şi titlul..."Pasărea Ceţii". Mi se pare că acum este negură...Poate greşesc, dar asta simt.
    Cu tot respectul,
    Floarea Cărbune

    RăspundețiȘtergere

Ma intereseaza comentariile ,fie si rautacioase