miercuri, 24 octombrie 2012

Lecturile Cafenelei . Partea II-a



Notă:
            Ca şi cum m-aş fi întors la locul crimei, continui să scriu partea a doua din Lecturile Cafenelei. Umblă prin târg, un zvon zurbagiu că s-au făcut presiuni să nu mai fiu publicat!... Minciuni!. Patruzeci de ani, tot am stat!



            E un mister de nepătruns. Parcă m-am întrerupt cumva profund, Mă tot întreb şi nu ştiu să răspund. Orice s-ar spune, el e steaua. Eu doar în umilinţa mea, podeaua.
            VeDe geniul acela în mine o strălucire bizară de se dă jos de pe soclu? A desluşit el cu  binoclu vre-o piatră rară de jad, în umbra mea literară?
            Mă străduiesc să înţeleg şi, pricep după sforţări îndelungi că statuia omului cu picioare lungi, lăsată în soare, e ori de gheaţă, ori de ceară. O statuie din marmură de Carara sau piatră, nu latră toată vara.
            Într-o discuţie pe net cu Claudia, mi-a povestit o pildă legată de faptul că prieteni buni devin cei mai crunţi duşmani. E celebră în lumea artiştilor, ura dintre regizorul David Esring şi Horea Popescu. Se urau de moarte şi se ajunsese întratât, incât Horea Popescu îşi lucra prietenul, umbla cu pâra la instituţiile securisto-comuniste băgându-i beţe în roate şi încercând să-i dejoace toate planurile.
            Esring era Moştenitor al rangului de Mare Rabin la Praga. Un fel de rege al evreilor, dar a renunţat la titlu cedându-l fratelui mai mic numai ca să se poată dedica teatrului.
            „Esring era cel mai bun regizor pe care l-am vazut în viaţa mea!” povestea buna mea prietenă.  ”Stăteam ascunsă în loja de lângă scenă la repetiţii şi parcă îl vedeam, cu învăţăceii săi, pe Isus”. A fost o perioada când Claudia, căsătorită cu actorul Viorel Georgescu locuiau în teatru. Îşi făcuseră garsonieră dintr-o cabină a actorilor în înţelegere cu conducerea teatrului, neavând alte posibilităţi locative. Era greu, cu teatrul în sânge şi cu teatrul în casă, să piardă spectacolul arderii(crucificării) maestrului.
            La un moment dat Esring, s-a împăcat cu Horea Popescu. Viaţa lui devenise plicticoasă şi ternă, nu avea cine să-i întreţină arderea de sine. Şi-a chemat actorii şi le-a spus că va pleca din ţară. Trebuia să-şi caute un duşman. Fără el, îşi pierduse ambiţia creativă şi, farmecul vieţii pierise. La reputaţia ce şi-o câştigase, putea ajunge la orice teatru din lume. Şi-a ale Essenul. Acolo a intuit...
            În loc de concluzie:
            Poate că bunul meu prieten (e de bine!), ca nobilul mare regizor nu mai avea duşmani şi m-a ales pe mine. Şi poate că n-a greşit.

Din nou revista aici

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Ma intereseaza comentariile ,fie si rautacioase