marți, 4 februarie 2014

Mlaștinǎ albǎ





Suntem o ţarǎ tristǎ.
O ţarǎ, nu un popor.
Popoare s-au mai vǎzut
purtându-și destinul
cǎlǎtor
prin deșerturile roșii.


Strǎmoșii
urcaţi în munţi,
pǎstrau neclintitǎ credinţa.
De la sud la nord
Bǎrbaţi asprii, bǎrboși,
nu aflaserǎ umilinţa.
dǎdeau roatǎ cu privirea
și sabia curbatǎ la șold


Pe lunǎ plinǎ
coborau cǎtre sate,
sfânt imbold,
scuturându-se de pietre,
se primeneau
și-și ostoiau înserǎrile
ca tǎciunii în vetre


Reveneau pe munte
odatǎ cu zorii
luînd cu ei de izbavǎ,
mirosul de femeie al pâinii
și pentru zei,
ulciorul cu otravǎ


Deszǎpezite de suflete
soţiile dace
scrutau zarea
la rǎspântia drumurilor
Trupurile lor
în faţa cotropitorilor
se întindeau mlaștinǎ albǎ.


Un comentariu:

  1. Dumitrescu Mircea Superbe versuri ! Ma inclin fara rezerve !
    acum 9 minute · Îmi place

    RăspundețiȘtergere

Ma intereseaza comentariile ,fie si rautacioase