luni, 24 martie 2014

Vernisaj la Mogoșoaia



            Când știi sǎ-ţi porţi pe picioarele înalte și suple tinereţea, ea strǎlucește ca liniile vrǎjit prefigurate în tablourile maestrului.           
           Lǎsasem în urmǎ, cu zeci de minute înainte, limpezimea culorlor ce mǎ stârnise sǎ constat intensitatea gândului ce strǎfulgera tablourile artistului, deschizând pe vatra de foc a pânzei, gǎuri negre luminoase a cǎror geometrie perfectǎ te îndemna la o rigoare a explorǎrii. În ce mǎ privește, mai puternic, întunericul m-a pierdut în acele tunele de spaţiu și timp, depǎșit de simbolurile ce rǎmâneau cumva atârnate de pereţii sinapselor, nereușind sǎ pǎtrund în adevǎrata lor profunzime.
            În curtea palatului de la Mogoșoaia, Ion Pantilie, încolţit de patru graţii, frumoasele și talentatele sale eleve din ultima clasǎ a liceul de artǎ, viitoare pictoriţe, juca senin rolul profesorului:
            – Dragele mele prinţese, ia spuneţi va plǎcut expoziţia?
            Mie mi-au plǎcut ultimele tablouri pe alb, cu linia galbenǎ din mijloc ce pare cǎ se rotește ca o elice, depinde unghiul sub care o atingi cu privirea.
            Iar mie, tablourile mari din penultima camerǎ. Superb aţi prins copacul…și inima crucii… Totul e minunat! Luminișul din ochii profesorului le îconjura cu dragoste și dansul razelori se insinua viu printre crengile copacilor.
            Hai, sǎ vǎ pregǎtiţi! Vǎ iau de pe malul lacului. Mașina pleacǎ spre Pitești în 15 minute.
            Știţi domn’ profesor, noi am vrea sǎ mai rǎmânem! O umbrǎ  ca o fâlfâire de aripi îi încreţi ușor fruntea.
            Bine dar aveţi unde înnopta?
            Nici o grijǎ domn profesor. Felicitǎri pentru vernisaj și drum bun!
            Ion Pantilie se întoarse sǎ mai schimbe douǎ vorbe cu Lucian Cioatǎ și sǎ mai umple cu un Recaș sângeriu paharele prietenilor. Graţiile, ca niște lebede albe, plutirǎ pe pietrișul întins în curtea palatului cǎtre lac, dar se oprirǎ la o bancǎ. Doi studenţi în ani terminali le așteptau acolo. Una din ele se așezǎ pe jos, cu picioarele îndoite ușor sub ea pentru ca ochiul sǎ poatǎ descoperii stânjenit, pulpele fine încǎ nebronzate. Oare maestrul, de-acolo sǎ-și fi luat acurateţea liniilor și prospeţimea albului?
            Unul dintre bǎieţi, înalt cât stâlpul de telegraf se ridicǎ în picioare. Ovalul feţei era tivit ca o tușǎ subţire de barba tunsǎ scurt. Avea o traistǎ pe umeri. Fata de jos arunca în jurul ei cu pietre. Pǎrea concentratǎ și pietrele se dispuneau în spiralǎ, dupǎ o linie pe care o vǎzusem mai devreme în cealaltǎ expoziţie din interiorul clǎdirii cu turle, în aceeași curte a Brâncovenilor giratǎ de sculptorului Darie Dup, Axis Mundi
            Mǎ impresionase acolo o Schiţǎ. Acrylic, tablǎ,cretǎ, canevas, greu de descris, dar mai ales cele patru cosciuge din cherestea, cutii lungi fǎrǎ sfârșit, deschise, în care sculptorul așezase patru crengi mai groase de copaci cu ramurile retezate artistic, încorsetate cu solzi de tablǎ și așchi de metal, susţinute, crengile, de niște inele mari de undiţǎ ancorate cu sârmǎ rǎsucitǎ, ca sǎ nu cadǎ și sǎ se spulbere în neant operele perisabile.
            Fata de jos continua sǎ arunce cu pietre. Lumea se mișca în interiorul curţii și cei doi studenţi terminali, gândeau separat strategia unei nopţi de dupǎ echinocţiul primǎvǎratic. Pare cǎ bǎiatul înalt se hotǎrâse și era gata sǎ porneascǎ la vânǎtoare. Fata de jos, ca o cǎprioarǎ încolţitǎ, ţâșni dintre pietre în alergare peste desenul pe care abia-l înfrunzise.
            Ei alergau în aceiașI direcţie. El avea picioarele mai lungi. Ca într-un joc al dragostei ea își încetini pașii. El o ridicǎ în braţe și se roti ca o linie galbenǎ în centrul spiralei.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Ma intereseaza comentariile ,fie si rautacioase