luni, 31 martie 2014

Concert pentru duduk și orchestrǎ



          La sfârșitul lunii februarie în cadrul spectacolelor ce le oferǎ sǎptǎmânal Filarmonica Piteșteanǎ _ cu siguranţǎ, oaza de spirit rǎsǎritǎ în zonǎ în pustiul de dupǎ Decembrie 89, datoratǎ în special nebuniei unui entuziast, l-am numit pe Jean Dumitrașcu _ m-am reîntâlnit cu etosul armean într-un concert de excepţie pentru duduk și orchestrǎ. Îl mai vǎzusem și ascultasem cu încântare pe aceeși scenǎ pe Harry Tavitian, acel Noe al sunetelor, alt armean fǎrǎ margini despre care am mai scris undeva pe blog.

          Întâmplarea face ca tocmai în aceste zile sǎ lecturez Cartea șoaptelor, a lui Varujan Vosganian în mare vogǎ și deja suspectez un fel de conspiraţie, un triunghi armean al Bermudelor cu vârful ţintǎ cǎtre Pasǎrea ceţii.

          Mǎrturisesc nu mai ascultasem pe viu un duduk, darmite un duduk cu orchestrǎ! Pe viu, cǎci solistul devine una cu instrumentul lui. Sunetul acela grav și cald parcǎ adunǎ în el toatǎ durerea armenilor. Flǎcǎii vin de departe poposind în luminișul sunetelor aduc cu ei tot zbuciumul peregrinǎrilor lor. Nici o ţarǎ nu-i mai încape, doar fluierul lemnului de cais.

          Rǎscolitor Haciaturian într-o suitǎ de dansuri armenești. Viorile se nǎpustesc rǎzvrǎtite de pe deal în vale și se liniștesc înalţându-se lin pe culmi. Grijǎ mare cum se strecoarǎ pe poteci dulcea luminǎ a înserǎrii. Un violoncel, geme, strâns între picioarele puternice și zvelte ale unei instrumentiste. Ce-ar putea fi mai frumos decât geamǎtul de dragoste al unei tinere femei. Și din nou instrumentul sacru exoticul instrument armean duduk așterne pacea.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Ma intereseaza comentariile ,fie si rautacioase