joi, 8 mai 2014

Cocoșul de tablǎ


             Cred cǎ o chema Mariana Mǎroiu. Înaltǎ, suplǎ, pe un cal alb mi se pǎrea o apariţie irealǎ care îmi zdruncina convingerea deja fixatǎ în mintea mea cǎ poveștile nu sunt fructe ale realitǎţii și întâlnirea cu zâna din vis nu va fii sǎ se împlineascǎ vreodatǎ. Dar fructul viu la streașina privirii mele era acolo, aievea și va rǎmâne mult timp ca un cocoș de tablǎ pus fǎrǎ noimǎ pe coama casei, s-o pǎzeascǎ de focul fulgerului sau de alte pericole.     Cǎlǎrea fǎrǎ șa, o nǎlucǎ ce tulbura aerul risipind un vǎl de parfumuri în praful ce-l lǎsa în urmǎ în coada cometei. A trecut în trombǎ pe lângǎ mine, venind dinspre herghelia CAP-ului și numai o fracţiune de secundǎ, m-a luminat cu privirea ei seninǎ ca o promisiune, dar și o ușoarǎ mustrare la pǎrerea ce mi-o însușisem cǎ zânele nu existǎ.
          Ieșind din perplexitatea momentului, am alergat cincizeci de metrii, sǎ ajung la porţiunea de șosea asfaltatǎ care ţinea în Merișani de la garǎ pânǎ în dreptul parcului, la casele Lupeștii (înainte de podul de fier ce trecea peste Argeș), sǎ vǎd încotro se îndreaptǎ nǎluca. Imediat dupǎ canton a fǎcut dreapta îndreptându-se cǎtre luncǎ. Drumul meu era în altǎ direcţie, dar cocoșul de tablǎ flutura în capul meu ca un steag.
          Seara l-am întrebat pe unchiul Nae, lucra la grajduri de când își fǎcuse casǎ în Merișani și colectivul îi luase caii, nu s-a putut desprinde de ei și a rǎmas sǎ-i îngrijeascǎ.

  – Nu știam cǎ aţi adus la herghelie și cai albi, unchiule!
          – Albǎ nu e decât iapa inginerului, dar nu poate nimeni s-o încalice. Doar Maria când vine pe la noi, dar nici ea nu-i pune șaua. Se înţeleg de minune, parcǎ au crescut împreunǎ. Nu l-am întrebat ce legǎturǎ era între ea și inginer. Probabil cǎ-i era nepoatǎ pentru cǎ nu-i purta numele. Venea în vacanţa de varǎ și nu stǎtea mai mult de douǎ sǎptǎmâni.
          În vara aia am mai vǎzut-o o singurǎ datǎ. Se luase la întrecere cu vǎrǎ-meu Cornel, ei doi erau apropiaţi ca vârstǎ, mie mi-ar mai fi trebuit câţiva ani. În mijlocul luncii, dincoace de zǎvoi, pânǎ în pǎmânturile cultivate, era lǎsat un izlaz unde pǎșteau vitele. Câteva hectare cu iarbǎ grasǎ se terminau în prundișul Argeșului, unde spre searǎ vitele, înainte de a fi mânate spre case, își potoleau setea. Traseul întrecerii pornea din spatele covergii lui tata-mare, pânǎ la nucul ce domina cu coroana lui uriașǎ toatǎ lunca. Înţelegerea era, ca la întoarcere, fiecare sǎ aducǎ o nucǎ verde ruptǎ din coroana falnicǎ, pe care o puteai atinge doar dacǎ ocoleai tulpina de un metru grosime ce avea în partea opusǎ privirii o creangǎ ceva mai joasǎ, ce putea fi ajunsǎ dacǎ erai cǎlare.
          Și înţelegerea recompenselor pǎrerea deosebit de stimulativǎ, cǎci învingǎtorul dacǎ era vǎrǎ-meu, primea un sǎrut, iar învinsul, dacǎ era tot el, trebuia s-o poarte în spinare pânǎ la nuc pe Maria și sǎ strige în gura mare ritmat ca un metronom, Cornel Chiriac e cel mai tare.
          Vara urmǎtoare Europa Liberǎ a venit spre noi cu trista veste ce ne-a tulburat pe toţi cǎ la Munchen într-o creastǎ a nopţii, cocoșul de tablǎ s-a oprit din cântat.
          Despre Mariana Mǎroiu am aflat mai târziu cǎ dupǎ o ancheta la securitate, ea chiar era prietenǎ cu Cornel Chiriac, a ajuns acasǎ rasǎ pe cap. Nu-mi ies din minte pletele ei fluturând pe umeri în galopul calului, când îl lǎsase la zece metrii în spate pe Cornel!
          S-a urcat în pod și de grinda casei în care deasupra stǎtea ancorat cocoșul de tablǎ s-a legat de ștreang legǎnându-se ca pendula unui metronom.



          Mâine 9 mai, Cornel Chiriac ar fi împlinit 72 de ani și Radu Nicolescu m-a invitat sǎ comemorǎm evenimentul la Pitești. Din pǎcate nu pot ajunge.

Un comentariu:

  1. Tatiana Constantinescu Sunt atatea zane bune in lumea reala care au chip de inger inima de catifea si creier ....dar din pacate trec neobservate....mai usor le vedem pe cele ce apar la tv si se dau zane..

    RăspundețiȘtergere

Ma intereseaza comentariile ,fie si rautacioase