joi, 31 iulie 2014

Prietenii mei scriitorii. Lulu Ioan MARARU



          Astǎzi e rândul lui Lulu Ioan MARARU. Cu Lulu mǎ cunosc dintr-o altǎ viaţǎ, pierdutǎ în cea mai mare parte, undeva unde oamenii se amestecau cu mașinile, într-o rotativǎ uriașǎ. Eram oameni de calitate, dar lucram pentru calitatea Daciilor, pentru calitatea oamenilor nu era timp. Zeci de ani ne-am întâlnit și ne-am salutat în fiecare zi, fǎrǎ sǎ știm unul despre altul, cǎ ne bântuie aceeași muzǎ.

          Ne-am pensionat cam în aceeași perioadǎ. Eu între timp am publicat câteva cǎrţi. El mai întâi a plantat via, și-a însușit taina vinului și într-o zi m-a sunat la telefon. Ioane vreau sǎ bem un vin împreunǎ.

          A adus vinul. Vinul era bun!

          Și ne-am luat la povești. Apoi a început sǎ-și scoatǎ caietele scrise de mânǎ. Multe.

          – Vreau sǎ-ţi citesc ceva. Mi-a citit. Scrisul era bun.

          Luaţi de gustaţi și dumneavoastrǎ, doar cǎ vinul s-a terminat.





Povestea poveștilor nepovestite





          Prea târziu am aflat de poveștile care se depǎnau pe vremea copilǎriei și astfel n-am știut cum sǎ mǎ bucur de ele, trecându-mi vremea. Fǎcând pas peste perioada lor, mǎ întreb cum se explicǎ acest gol? Constat cǎ doar motive conjuncturale și nicidecum de ignoranţǎ, pot fi imputate și obligatoriu acceptate. Astfel împǎcat, dar nu și mulţumit accept situaţia. Cu ochii mijiţi, ademenitoarea chemare mǎ îmbie la o întoarcere vremelnicǎ în timp și-mi pune la dispoziţie, imagini, sunete, stǎri, fascinaţii, mirǎri, semne de întrebare și un râs zglobiu inimitabil. Pe fondul imponderabil al stǎrii, îmi apare în faţǎ crâșma Gotculesei, în pragul cǎreia o nazǎresc pe însǎși Gotculeasa.

          Crâșmǎriţa, mamǎ și nevastǎ de plutaș, scundǎ, aprigǎ de limbǎ, grasǎ de mijloc și cu mers de raţǎ, ţinea cârciuma într-un salon din propria casǎ. Salonul acela era Sesamul meu, plin de giuvaieruri și povești tǎinuite, pentru deschiderea cǎruia nu am știut niciodatǎ formula magicǎ. Întotdeauna când treceam prin faţǎ, auzeam cascade de râs ce se revǎrsau din pereţii crâșmei. Mușterii de bazǎ, povestitori unici, erau plutașii de pe Bistriţa.

          Pe bǎdia Vasâli’ a lu’Gotcu, plutaș pensionar, îl vedeam mai totdeauna pe verandǎ, într-un jilţ, pufǎind mahorcǎ. El fǎcea parte dintr-un decor care nu se schimba. Eu deja ca bǎieţii de vârsta mea, trecusem în ciclul întâi. Îl salutam dinadins cu glas tare pentru cǎ i se a tocise auzul și-i împǎienjenise vederea. Ne rǎspundea de fiecare datǎ, parcǎ așteptându-ne, cu o înșiruire de cuvinte pronunţate și armonizate într-un monolog animat și hilar. Limba pe care o folosea era strǎinǎ meleagurilor noastre și-i venea din animaţia ultimelor cotloane ale copilǎriei, care în mintea sa încǎ se mai jucau de-a pitita cu viaţa.

          Ne prǎpǎdeam de râs pornind la drum și repetându-i spusele, pentru a mai savura o porţie strașnicǎ. De vreme ce era mereu pus pe șotii, îl fericeam și-l invidiam. Era tot timpul în jilţ, nu trebuia sǎ meargǎ la școalǎ, masa i se servea chiar acolo, n-avea nici o treabǎ și putea sǎ facǎ ce vrea, sau sǎ nu facǎ nimic. Aflase pișicherul de el cǎ-i cu picioarele în douǎ luntri, dar o fǎcea pe nisnaiul ca sǎ mai treacǎ-petreacǎ ceva vreme. Acuma știu, în rolul de neputincios hǎrazit omului într-un final, rǎmâne doar iubirea, singura care are puterea sǎ refuze sǎ-și ia adio.

          Umbla printre noi copiii o snoavǎ, cum cǎ la tinereţe a pus rǎmǎșag cu camarazii plutași cǎ poate da o sutǎ de pârţuri. Cicǎ s-a dezbrǎcat la izmene și s-a așezat cu curul în sus. Unul dintre ei a fost desemnat sǎ numere cu glas tare, pentru a nu fi trași pe sfoarǎ. S-a dat semnalul și ca la comandǎ, bǎdia Gotcu a început sǎ mitralieze. La un moment dat i s-a reproșat cǎ-i prea ridicatǎ cadenţa și numǎrarea nu mai poate ţine șirul. La urmǎ, dupǎ alea o sutǎ, cicǎ ar mai fi servit câteva de la el, “așa pi digeaba” și pentru a evita orice urmǎ de tǎgadǎ. Se  mai zvonea cǎ rǎmǎșagul a fost bǎut în crâșmǎ, asortat cu șǎguieli și prǎpǎdeli de râs. Legat de povestea pârţurilor, nu vǎ pot spune câte dezbateri și încercǎri au avut loc cu leatul meu, întru dezlegarea misterului.

          Acum când nu mai știu nimic de crâșma Gotculesei, îmi fac curaj și intru în Sesamul  imaginaţiei copilǎriei mele. Urc douǎ trepte și din trei pași traversez veranda fericirii lui Moș Gotcu. Sunt în faţa ușii, forţez cu imaginaţia și prin efracţie, singura formulǎ accesibilǎ, mǎ vǎd în salonul care ascunde comori și povești halucinante.

          Mi se aratǎ o încǎpere mǎricicǎ, dominatǎ de o masǎ grea din stejar cu bǎnci pe mǎsurǎ și fǎrǎ spǎtar. Pe pereţi sunt atârnate trei tablouri cu peisaje lacustre, ușor intristate de mahorca depusǎ. Douǎ sunt pe carton și unul cu doi cocostârci, doi nuferi și douǎ broaște, cu dispunere simetricǎ, cusut la muscǎ . Într-un colţ la rǎsǎrit o luminiţǎ licǎre chipul îndurerat al Maicii Domnului. Nici un raft, nici un pahar, nici o tejghea, ci  doar douǎ scrumelniţe bogate din lut ars.

          Printr-un perete, o ușǎ cu geam fǎrǎ perdea., dǎ în bucǎtǎrie. De aici Gotculeasa trage cu ochii la mușterii și aude comenzile între douǎ mestecǎri în oale. Câteodatǎ, luatǎ cu mestecatul uitǎ de comandǎ

          – Da hai cucoanǎ o datǎ câ murim di sǎti!

          – Iaca amu, ci-i atâta grabâ câ dor nu ardi nica. Poati gâtleju’ vostru, câ di ci turnaţ’ pi dânsu’ mǎi tari l-aprindiţ!

          Niciodatǎ bǎrbatu-sǎu nu a înţeles de ce era așa acrǎ cu “pacienţii” de parcǎ i-ar alunga. Pacienţi, așa le spunea la mușterii. “Pǎi nu vin ei la crâșmâ sâ sâ dreagâ? se întreba ca și cum ar fi întrebat-o altul, culegând astfel impresii din stânga și din dreapta, mândrǎ de propria gǎselniţǎ.

          El nu avea cum sǎ înţeleagǎ cǎ tocmai de aceea, cu firea ei cǎtrǎnitǎ, dar pânǎ la urmǎ cǎzând la învoialǎ, atrǎgea mai dihai mușterii. Dar mai ales, el nu pricepea cǎ sǎrmana de ea muștruluind mușterii, îl muștruluia chiar pe dânsu, care, ca fost commandant de plutǎ, nu lipsea de la nici un zaiafet. Bǎtea și ea șaua, dar fǎr’ de folos. Nu avea cum sǎ-i reproșeze în faţǎ pentru cǎ era femeie și nu se cǎdea sǎ-și ia bǎrbatul “la trei pǎzește”, mai ales cǎ vorba ceea, bea acasǎ și-apoi, nu era el omul care aducea banii nemișcaţi la chimir?

          Gotculeasa iese din bucǎtǎrie legǎnându-se și antrenând miros nǎucitor de sarmale. În mâna stângǎ ţine o carafǎ de forma voluptoasǎ a corpului ei, iar în dreapta o cheie uriașǎ. Se lasǎ în genunchi icnind, descuie ocaua de lacǎtǎ și ridicǎ un capac. Lasǎ carafa pe buza intrǎrii și coboarǎ pe trepte. Ajunsǎ jos, cu o mânǎ catǎ carafa care dispare.

          – Di cari sâ v-aduc?

          Întrebarea nu este auzitǎ de vorbele încrucișate peste masa mușteriilor și figura Gotculesei se iţi’ în gura beciului.

          – Ei, da’ parcǎ bǎutura v-o luat auzu’!... Ci sâ v-aduc?

          – Ceva tari cucoanâ, sâ fii bun pintru barbaţ’, da’ și pintru fimei, dacâ-l bem noi! Riesling sâ fii! Râsetele mușteriilor acrii și mai tare figura cǎtrǎnitǎ a crâșmǎriţei.

          – Ap’ i da, câ dacâ v-ar duci capu’ la treabâ cum v-a duci la prostii?!... ǎhǎ! Halal barbaţ’!

          Dupǎ un timp carafa generoasǎ și plinǎ ochi cu fericire, apare pe buza pivniţei și se aburi la faţǎ , rușinatǎ la vedere atâtor voinici. Apare și Gotculeasa, încuie lǎcata, pune carafa pe masǎ și gâfâind ușor, pleacǎ în leagǎn cǎtre  bucǎtǎrie.

          – Da’…ci zâci mata cǎ faci bun di mâncari? întrebǎ într-o doarǎ, unul mai de-al casei, în cârdǎșie cu ceilalţi.

          – Ap’i, iaca niști  sarmali.

          – Șâ… ţ-o ișât buni?

          – D-ap’i cum sâ nu câ do’r le-am pus di’ tǎti.

          – Ei?!... se minunǎ mușteriul îndoindu-se. Șâ … crez’ mata câ scǎchi de noi pânǎ n-om gusta?

          – Ap’i da, cum sâ nu, câ do’r voi mi-aţ’ pus curechiu la murat!

          – Ei, amu șâ matali! Ap’i dacâ-ţ pune’m noi curechiu la murat, îţ lipsǎm în v-o zâ di la masâ? Haide bre cucoanâ, rupi acolo câţiva gǎluști câ n-ǎi sǎrǎci.ș-ap’i, nu ni-i da pi digeaba!

          Sensibilizatǎ de “mirosul” banilor nu mai scoase nici o vorbǎ lǎsându-i sǎ saliveze și sperând un preţ bun. Intrǎ în bucǎtǎrie și trânti ușa dupǎ ea. De altfel cam acesta le era jocul și mizau cǎ vor ajunge la o înţelegere, cum fǎcuserǎ întotdeauna.

7 comentarii:

  1. Aici au fost postate zeci de comentarii in limba engleza, dar au fost tratate ca spam

    RăspundețiȘtergere
  2. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
  3. eu il cunosc pe LULU MARARU din scoala tehnica--am fost la el acasa si i-am cunoscut familia(mama,o sora etc)de cind am terminat scoala,viata ne-a aruncat pe fiecare in viltoare--legatura s-a intrerupt,insa n-a fost zi de la Dumnezeu,sa nu ma intreb ce-a devenit vajnicul cuceritor de inimi venit de undeva de linga PIATRA NEAMT--acum,dupa atitia ani l-am regasit pe facebook(el o fi?)nu mai aduce aproape de loc cu tinarul cirlan,din scoala--acuma este un barbatoi (nu lipsit de un farmec masculin aparte)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Cu siguranta este cel pe care l-ati cunoscut. Pe facebook intra mai mult sotia Naana Mararu

      Ștergere
  4. marturisesc,ca in cursul vizitei efectuate la LI.MARARU,m-am simtit mult mai bine,decit in propria-mi familie,toti straduindu-se sa-mi faca un sejur placut--tin minte baia de la strandul Pietricica,si multe altele.Ii multumesc pe aceasta cale lui LULU pt clipele frumoase petrecute acolo--poate atunci nu i-am multumit de ajuns

    RăspundețiȘtergere
  5. marturisesc,ca in cursul vizitei efectuate la LI.MARARU,m-am simtit mult mai bine,decit in propria-mi familie,toti straduindu-se sa-mi faca un sejur placut--tin minte baia de la strandul Pietricica,si multe altele.Ii multumesc pe aceasta cale lui LULU pt clipele frumoase petrecute acolo--poate atunci nu i-am multumit de ajuns

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Am vrut sa va spun ca intr-adevar e o dulceata de om, dar mi-am dat seama ca gresesc e un vin de om, cu dulceata, sotia...

      Ștergere

Ma intereseaza comentariile ,fie si rautacioase