vineri, 4 iulie 2014

Simona și Ahile



          Scriam în ultimul meu comentariu pe blog, referitor la superba victorie a Simonei Halep pentru calificarea în semifinale la Turneul de tenis de la Wimbledon (îmi menţin pǎrerea. o extraordinarǎ performanţǎ româneascǎ!):

          „Descǎtușarea, dacǎ s-a produs dupǎ meciul cu Lisiki, a fost mascatǎ firesc de modestia acestei fete și bunul ei simţ. Dornicǎ de a nu stârni invidii și patimi, conștientǎ de valoarea ei intrinsecǎ, a preferat sǎ nu se împǎuneze ca o vedetǎ, știind bine cǎ tenisul e doar un joc, iar într-o altǎ zi, chiar slujitǎ de puteri, poate fi pǎrǎsitǎ de noroc.
          Poate de aici dansul elegant armonios în teren, la ea nu seamǎnǎ cu o trântǎ. E o înţelegere detașatǎ, superioarǎ a artistului. Cât timp plǎcerea jocului și arta de a perfecţiona traiectorii și deschide unghiuri, vor sclipi constant în ochi senini ai Simonei, monstrul sacru va rǎmâne om. Sǎ nu-i cerem sǎ devinǎ monstru mai devreme!”
          Nu bǎnuiam cǎ adevǎrul cuvintelor mele va fi comfirmat dur, la 24 de ore dupǎ ce acesta se va fi rostit. Jocul din semifinala cu canadianca Bouchard parcǎ a urmat un scenariu scris dinainte( nu de mine), ca un postulat al hazardului. La 2-2 în primul set, cǎlcâiul Simonei a simţit mâna zeiţei Thetis când l-a scufundat în apele Stixului ca sǎ-l facǎ nemuritor pe fiul sǎu Ahile. Iarba tocitǎ pe fundul terenului luneca precum gheaţa și glezna-i finǎ, într-o mișcare insuficient controlatǎ, s-a clintit de la locul ei. Un operator inspirat scormonea cu obiectivul ochii Simonei și o umbrǎ ca un norișor de durere se insinua pe cerul lor senin. Am înţeles îndoiala și semnul zeilor și în continuare am privit detașat.
          Sǎ fiu bine înţeles, canadianca s-a depǎșit pe sine, a împins la limitǎ riscul asumat înǎlţându-se pe vârfuri și dorind sǎ-și arate tot timpul cei zece centimetrii în plus cu care a dǎruit-o natura. Nu vreau sǎ diminuiez meritele sportive ale adversarei. Fǎrǎ îndoialǎ ea și Simona vor domina viitorul dacǎ turbulenţele climatice nu vor cuprinde și sportul alb.
          Simona a strâns din dinţi și cu bandajul uriaș la picior a continuat meciul, dar mișcǎrile ei pǎreau ale unei gazele în lanţ, nu mai puteau fi la fel de libere. Fire nevǎzute îi legaserǎ de gleznǎ racheta și reglajul fin al atingerii mingii, imprima traiectoriilor erori de milionimi de secundǎ. Dansul ei în teren etalat sclipitor în alte partide a devenit o luptǎ de uzurǎ. O trântǎ.
          Dupǎ primul set pierdut la tie-brak, greu, neslujitǎ de puteri și pǎrǎsitǎ de noroc, a trebuit sǎ-și calce pe suflet, sǎ încline steagul și sǎ rǎmânǎ om. Ce-o fi fost în mintea ei deosebit de dotatǎ? Dar în inima ei?
          Sa ridicǎm pǎlǎriile dacǎ le avem!...
          Mǎ întreb Ahile nemuritor fiind, fǎrǎ cǎlcâiul lui, ar mai fi ajuns pânǎ la noi?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Ma intereseaza comentariile ,fie si rautacioase