miercuri, 1 februarie 2012

Destin Anonim. Dosarul Albastrii

Destin anonim – Dumitru Ungureanu Cronica de carte







Un istoric „de formaţie marxistă” ar defini anii comunişti ai României drept perioada maximei afirmări a spiritului naţional. Ba, ar susţine cu documente că tocmai atunci s-a desăvârşit idealul nostru de veacuri, cel exprimat poetic în cuvintele „unire-n cuget şi-n simţiri”. Niciodată ca-n comunism statul român n-a fost mai subjugat de ideea unităţii, chiar dacă părţi însemnate ale teritoriului – Basarabia şi Bucovina de Nord – se aflau sub jurisdicţia Uniunii Sovietice. Evidenţa impune: românii nu puteau pleca din ţară când şi unde voiau, nu puteau să-şi facă o casă, o cocină sau un closet fără aprobarea forurilor de resort, nu aveau dreptul nici să mănânce după poftă, nici să se gândească la prostii, iar pământul pentru care muriseră strămoşii constituia „grădină ajutătoare” dată de CAP, nu era al lor de drept. Lucruri ştiute azi, în mare parte.
Se ştie însă prea puţin cum funcţiona aparatul de control şi represiune, Securitatea, „braţul înarmat” al organului suprem de conducere. [În primele două decenii comuniste conducea Partidul; în ultimele două, Secretarul General, Ceauşescu, a cărui desăvârşită realizare a fost preluarea conducerii ca atribuţie personală (a familiei sale)]. Studiile de specialitate sunt scrise în termeni „tehnici”, proprii cercetării social-istorice, şi uneori oferă amănunte ce depăşesc orizontul de aşteptare al cititorului mediu. Opurile „de senzaţie” excelează printr-o evidentă „punere în scenă” care, în dese cazuri, ratează tocmai autenticitatea necesară convingerii cunoscătorilor, fiind abordabile doar ca lecturi ocazionale. Mărturii ale celor măcinaţi de sistem sunt multe. Puţine reuşesc să treacă dincolo de simplitatea depoziţiei brute. Nu ştiu câte cărţi beneficiază de talentul unui om de litere, fie el reprimat de condiţionări impuse sau de presiuni exterioare cărora nu li s-a putut opune. Una mi se pare a fi Dosarul «Albaştrii» – Fenomenul Piteşti 1971, alcătuită de Ion Toma Ionescu şi publicată la Editura Paralela 45, 2011. „Dosarul” se poate rezuma astfel: în urma Tezelor din iulie 1971, ghid de orientare socialistă obligatorie a tineretului, a intelectualilor, a culturii, „organele responsabile” din judeţul Argeş depistează manifestări antisocial(ist)e în felul cum trăia şi gândea un grup de tineri din Piteşti. Mulţi dintre ei aveau preocupări literare, care – în concepţia politrucilor, vezi bine – erau mai periculoase decât cele militare! Ce conta că nu se concretizaseră în texte publicate! Câteva „ieşiri la rampă” (unii din grup jucau teatru de amatori în cadru legal), şi-o singură proză tipărită, a Claudiei Duminică, prompt evidenţiată de Monica Lovinescu la Europa Liberă. Posibilitatea publicării fiind redusă, tinerilor li se părea necesară o revistă a lor, al cărei nume suna subversiv în capetele de sub caschete dotate cu bentiţă de aceeaşi culoare: „Albastru”. Dorinţă naivă, enunţată în cenacluri literare (două la număr), în discuţii la o cafea sau la vreo petrecere. Intenţiile artistice exprimau o stare de fapt: mentalitatea tinerei generaţii era conectată la ce se petrecea în lume, în Occident, şi n-avea mai deloc aderenţă la ideologia de partid. Or, asta pricepea şi nu-i convenea „organului”, care s-a pus în acţiune după cum i-a dus mintea pe şefii judeţeni. Cu avânt revoluţionar, Securitatea a declanşat operaţiunea în urma căreia câteva destine au fost frânte, câteva talente promiţătoare s-au topit în anonimat (Vasile Iordache, Gh. Cârstea, Nicolae Radu, chiar Ion Toma Ionescu). Operaţiune desfăşurată conform scenariului atent elaborat. Securişti şi miliţeni înarmaţi au surprins „în flagrant” nişte tineri care se distrau jucând poker pe beţe de chibrit. Bruscaţi şi loviţi, li s-au luat declaraţii, majoritatea dictate, au fost expuşi în public la Casa de cultură ca mostre ale depravării, înfieraţi „cu mânie proletară”, exmatriculaţi din facultate (Iordache), daţi afară repetat din servicii (Cârstea) etc. Ce-a rămas?
A rămas o carte compusă din… două cărţi! Prima este una documentară şi documentată din dosarul de la CNSAS, recuperat parţial de Ion Toma Ionescu. Printre filele declaraţiilor şi-n cuvintele rapoartelor de serviciu ale ofiţerilor implicaţi, se oferă demonstraţia faptului că Securitatea a fost, pentru România, un cancer, un factor distrugător al fiinţei naţionale, o purulenţă care, incomplet eradicată, menţine şi azi cangrena. Cine nu credea că planurile lichidării unor concetăţeni – nu mereu la modul propriu, nici duşmani ai regimului – au fost elaborate de mintea diabolică a unuia sau altuia dintre securiştii plătiţi pentru asta, are aici o ilustrare didactică! Pentru condamnarea unor tineri fără producţie literară consistentă, fără sprijin din afară şi fără măcar intenţii contrare ordinii de stat, a fost pus în scenă un „spectacol” de forţă, s-au folosit arme adevărate pentru intimidare şi bani adevăraţi pentru justificarea minciunii. „Justificarea” provenea din turnătoriile unei „surse”, nici azi deconspirate, cu fantezie aberantă, parţial alimentată de ofiţerul de legătură! Dacă s-au mobilizat atâtea mijloace într-un caz minor, se mai poate îndoi cineva ce resurse şi ce creiere au fost utilizate pentru anihilarea unui opozanţi declaraţi, ca Vasile Paraschiv sau Paul Goma? Al cărui paradox, în paranteză fie zis, se adevereşte cu prisosinţă în cazul de faţă: România comunistă era ocupată de români!
A doua carte aparţine doar fragmentar lui Ion Toma Ionescu, fiindcă include şi opinia retrospectivă a celorlalţi din grup. Este un alt document, de factură poate forţat zis literară: mărturia unui om sensibil, un „suflet de poet” urgisit de vremuri, incapabil să lupte cu sistemul, delicat ca „pasărea ceţii”. Dar… Aici este un mare dar! Omul Ion Toma Ionescu, poetul cu zborul oprit de „înfierarea” publică, ajunge controlor de calitate în uzina „Dacia”, realmente dedicat muncii sale, şi – relevant – este (ales, propus?) secretar de partid al secţiei unde lucra, chiar trimis la „perfecţionare” de-un an (cu plata integrală?), la şcoala de activişti PCR din Craiova, în toamna lui 1989! Incapabil să se opună, omul (poetul) a devenit parte a sistemului! Nu s-a mulţumit să fie doar muncitor onest, a acceptat să slujească Partidul care îl frânsese! Este dovada reuşitei re-educării. Ion Toma Ionescu are onestitatea s-o recunoască, să şi-o asume, probabil s-o şi ispăşească prin cartea de faţă…
Iniţial am crezut că subtitlul „Fenomenul Piteşti 1971” (sintagma aparţine lui Virgil Ierunca, datarea nu), pus de editorul Călin Vlasie, implicat şi el în dosarul „Albaştrii”, este o găselniţă de marketing, o idee forţată ca să dea greutate seriei de fapte şi acte ce-ar putea să pară (şi chiar sunt până la un punct) puerile. Dar Vlasie are dreptate. „Experimentul Piteşti”, petrecut la închisoarea din oraş între 1949-1952, urmărea să obţină re-educarea deţinuţilor, să transforme oamenii „vechi”, creştini practicanţi ai datinei străbune, în oameni „noi”, comunişti de rit sovietic. Sistarea (plus condamnarea ulterioară) n-a şters nici faptele, nici urmările. Urmările s-au manifestat, mai puţin violent, nu numai în 1971. Aşa cum subliniau exilaţii, în primul rând Ierunca şi Goma, românii din ţară trăiau într-o aparentă slobozenie, supravegheaţi prin toate metodele posibile şi supraveghindu-se reciproc să nu iasă din rând. „Patria” comunistă era toată o închisoare, în care se experimenta continuu re-educarea. Niciun preţ nu părea Partidului şi Securităţii prea mare pentru „a păstra unitatea, forţa şi suveranitatea” naţiei.
Ca şi cum acestea se pot păstra altfel decât în libertate!


(Publicat în revista ARGEŞ – ianuarie 2012)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Ma intereseaza comentariile ,fie si rautacioase