marți, 7 mai 2013

Afsluitdijk. Stăvilarul



             Voltaire consemna undeva că Dumnezeu a creat pământul, dar ajuns cumva cu lucrarea în Marea Nordului, a lăsat-o neterminată şi le-a dat-o olandezilor, considerându-i egalii săi mai mici, să şi-o gospodărească singuri. După ce şi-au plantat lalelele şi au construit morile de vânt, au constatat că fâşia pe care o primiseră în stăpânire era ca întindere prea mică şi nu putea cuprinde întreaga desfăşurare a proiectelor imaginate de ei. Ca nişte adevăraţi semizei s-au hotărât să cucerească teritoriile de sub apă, astfel că Olanda a crescut constant nu doar în ochii noştrii ci şi în dimensiunile ei reale.
          Am vizitat în aprilie, cu ocazia celei de-a doua călătorii în Olanda pentru terapia lui Alex, una dintre cele mai îndrăzneţe cuceriri ale olandezilor în bătălia cu valurile, impresionantul Afsluitdijk, Stăvilarul, în traducere liberă.
          Cristina, fiica mea, obişnuieşte să nu ne prevină asupra locului ce urmează a-l vizita. Urcăm în maşină şi, cap compas! Uluiala mea, efectiv nu avea margini când m-am trezit  rulând în mijlocul mării pe autostradă. Fâşia aceea sfida toate regulile, despărţind cum am înţeles mai târziu două mări, ca o baghetă magică, dreaptă, pe care Dumnezeu o impietrise aşa, ca să i-o smulgă din mâna inginerului nebun Cornelius Lely. Să nu recidiveze cumva şi cine ştie ce să-i mai treacă prin minte!
          Proiectul iniţial datează din 1667, după inundaţii catastrofale care au îndârjit poporul olandez, pregătindu-l pentru marea bătălie. Lucrările de construcţie au început în 1927 şi au fost finalizate surprinzător cu doi ani mai devreme, în 1933. Prin dragare, împotriva apelor a fost ridicat un dig pe o lungime de 32 de kilometrii şi 90 de metrii lăţime la suprafaţă. Structura fiind consolidată la bază cu roci bazaltice, argilă, nisip şi impletituri din nuiele de răchită. La ambele capete ale stăvilarului sunt două ecluze, căci marea dinspre continent cu apă dulce, trebuia deversată din cauza surplusului care se strânge pe cursul râurilor, iar vapoarele trebuiau să treacă dintr-o mare în alta urmărind bancurile cu peşti.
          Au lucrat la acest proiect 4-5000 de oameni, sute de nave şi s-au utilizat 23 milioane metri cubi de nisip şi 13,5 milioane mc de rocă argiloasă.
          Când am coborât pe dig, vântul rece pătrunzător părea ros de invidie şi răzvrătit că nu el ci omul stăpânea imensitatea albastră a locurilor. Ne-am continuat drumul până în portul Den Oever unde în mijlocul oraşului parcă nelocuit ora 18, ora cinei e sfântă la olandezi şi toţi locuitorii se retrag atunci în case.  Aripile nemişcate ale unei mori de vânt dominau cadru. Am făcut poze la moară şi în port, aşteptând să ne prindă apusul soarelui la întoarcere pe dig

Nota autorului : Mă întreb, acum de Paşte(2017) va să calce picior de guvernant de-al lui Grindeanu în mini-vanţă şi la Afsluitdijk, pe Stăvilarul din Marea Nordului, să cadă pe gânduri?...



2 comentarii:

  1. Virgiliu Firescu Bate vantul din vest?
    acum 3 minute · Nu-mi mai place · 1

    RăspundețiȘtergere

Ma intereseaza comentariile ,fie si rautacioase