marți, 14 mai 2013

Tobarlanii. La scăldat



          Argeşul unduia leneş căutând parcă malul mai înalt să prindă şi el puţină umbră. În spatele buturugii, nisipul se aşezase într-un mod anume, astfel că pe o porţiune de câţiva metrii despărţea cumva în două  apele. Locul era vrăjit, căci în timp ce în dreapta râul se rostogolea ceva mai repede pe cursul ştiut, în stânga se alegea liniştit, ocolind şi întorcându-se să privescă spre locurile de unde venise.

          Nu pricepem atunci la unsprezece ani,că apele n-aveau de unde să-şi ştie cursul, căci izvorând din munte, sau strânse din ploi, curgeau la vale mereu altele, ocolind pietrele, suportând căldura, strângându-se sub gheaţă de frig, spălând picioarele ţigăncilor ce-şi jucau păturile zdrenţuite îmbibate de praf, sau răcoreau, potolind de sete caii înhămaţi la căruţe înainte să treacă prin vad şi toate cele. Doar duhul râului ştia dinainte unde se grăbeau apele. Poate că şi zilele mele aveau un duh.

          Lăsasem în spate râpa Malului Vânăt şi încă auzeam râsetele ţigănuşilor în locul lor de scaldă, la vijoi, unde apa destul de mare te rostogolea scoţându-te la suprafaţă ceva mai încolo. Încercasem şi eu, nu ştiam să înot, dar nu-mi plăcea locul. Înca de pe atunci din copilăria mea la Malu Vânăt se purta spiritul de mai târziu de la Vama Veche. Şi dacă vreuna dintre copile intra in apă ferindu-şi trupul cu vre-o cămăşuţă subţire, care oricum nu ascundea nimic, nu era de ruşine, ci doar ca să mai înece din păduchi. Eu aveam pe mine nişte pantaloni scurţi de pânză încheiaţi sus cu un nasture şi riscam să rămân fără ei în hohotele de râs ale ţigăncuşelor

          O luasem de unul singur pe firul albiei aventurându-mă, parcă mă trăgea sfoara către buturugă.

          Am zărit-o pe mal întinsă la soare pe un cerşaf alb în costum de baie albastru ascunsă în tufişuri de privirile indiscrete ale celorlalţi. Ştiam că în sat venise o Bucureşteancă în vacanţă. Era mai mare decât mine. M-a văzut şi ea. Simţind că mă duce apa şi îmi tremură genunchii mi-a strigat sa fiu atent la buturugă şi m-a întrebat dacă ştiu să înot. Am ales apa liniştită mai adâncă. Şi-a strâns iute părul blond eliberându-şi gâtul, şi-a pus o casca roşie, şi a sărit de pe mal. Mă agăţasem strâns cu privirea de casca roşie dând neputincios din mâini. Liniştea mă acoperea ca o umbră trăgându-mă în jos.

          Când m-am trezit pe cearşaful alb bucureşteanca de deasupra mea mă trăgea înapoi din apă, sărutându-mă. Îşi scosese casca. Părul ud mirosea a flori. Nasturele sub ea se descheiase ca din întâmplare.

          În zilele urmoare m-a învăţat să fac pluta

2 comentarii:

  1. Virgiliu Firescu Da,amintiri din copilarie.Frumoase momente!
    acum 40 minute · Îmi place

    RăspundețiȘtergere

Ma intereseaza comentariile ,fie si rautacioase