luni, 15 iulie 2013

Tobârlanii. Insula din cer. Fragment de roman.



          Am păşit cu o teamă firească acolo unde, în mintea mea, credeam că lucrurile se întâmplă de la sine, nu trebuie să te zbaţi şi viaţa curge liniştită, fără nici o străduinţă. Până una alta, am început să recunosc porţiuni din luncă. Doar că era un murmur continuu plăcut generat de stropii de apă imprăştiaţi dintr-o reţea de arteziene peste câmpurile cu roşii. Viteza căderii era mult mai mică se producea cu încetinitorul, cum cad fulgi de zăpadă într-o iarnă liniştită.

          Am întins braţul, stropii de apă se opreau pe braţul meu fără să se întindă şi fără să-mi provoace răcoarea, parcă intrau în carne dar nu simţeam nimic. Râul înconjura toată lunca. Se depărţise în două braţe: de o parte Vâlsana, de cealaltă parte Argeşul, amândouă curgeau liniştite doar că îşi schimbaseră cursul despletindu-se spre locurile de unde veniseră. La mijloc Insula Tobârlanilor. În capătul dinspre zăvoi, la umbră, aşezaseră covergile. Erau nouă, dar semănau mai mult cu nişte igluuri.

          Paşii mi s-au oprit la cea mai mică dintre ele. Era singura care parcă aducea cu coverga. Pereţii de sticlă sau de gheaţă nu ştiu din ce erau construiţi lăsau să se vadă la mijloc scheletul împletit din târşuri. Am intrat. Înăuntru spaţiu era mult mai mare, s-a deschis ca un amvou al unei biserici de ţară. În mijloc încăperii am văzut un călugăr, să fi avut 85 de ani. M-a privit de parcă s-ar fi deschis, lăsând Sfântul Duh să curgă prin mine. Semăna cu tata-mare, poate că era el. Nu m-a întrebat nimic, îi simţeam sufletul greu, i-am stat alături şi m-am strâns împreună cu el într-o rugăciune ca o mare bucurie împlinită.

          S-a destins faţa i s-a iluminat pentru o clipă, nu trebuia să aflu ce greutate purta în suflet. Îmi ţinea mâinile în mâinile lui, ştiam că lucrarea se făcuse şi m-am trezit în el ca un Dumnezeu.

          Am ieşit din chilie mai nedumerit decât intrasem. Ochii bunicului meu păreau că suportă greu fericirea veşnică. De unde să ştiu eu cum se înşiră acolo anii!? Aveam să aflu curând că zboră repede precum zilele, dar fără nopţi îşi pierd consistenţa nu ai cum să le ţii numărul.

          Ziua unuia dintre personaje nu e nevoie să fie egala cu ziua altui personaj. Şi cel mai mult depinde de vârsta pe care ţi-ai ales-o când ai intrat. E alegerea fiecăruia, când consideră că a trăit mai intens şi mai frumos viaţa de dinainte. După vârsta aceea îţi reconsideri reperele. Şi mai intră în calcul şi starea de spirit. E aici o reală nedumerire şi totuşi cât de fericit poţi să fii sute de ani la rând, intervine plictisul pe diferite grade în consecinţă.



          Înainte să bat la uşa unui alt igluu, am auzit un semnal sonor şi vocea tatălui meu prezentându-şi emisiunea locală. Întâi ceva ca o muzică a sferelor parcă se înviora ţâşnitura apei în arteziene. De undeva apăruseră fluturi albi şi albaştrii, se prinseseră cu stropii strălucitori într-un dans.

          Tata a citit un fragment din Tobârlanii. Semăna cu un reportaj, era un jurnal de familie, se întâmplase recent.Văr’miu Cornel era eroul acelor pagini, întâmplarea era ciudată dar textul te captiva îndeajuns.

          Cornel intrase pe insulă cu vârsta de după căsătorie. Ionel îşi deschisese cârcumă în igluul lui, însă aprovizionarea cu alcooluri era o treabă anevoioasă pe insulă, acolo erau doar culturi de zarzavaturi. Meşterise din te miri ce, alambicul, dar lipseau fructele. 
           Din cartofi fermentaţi reuşise un fel de whiski. În cârciuma lui intrau şi femei. În igluul din făţă, Miţa deschisese stabilimentul Crucii de Piatră şi curtezanele în pauzele prelungite şi-ar mai fi clătit gura sporovăind. Lipseau fructele pentru lichioruri, cum lipseau şi clienţii dincolo peste drum. Partea periculoasă a afacerii i s-a părut lui Cornel că-i stă la îndemâna şi a intrat în parteneriat cu unchi’su. A trecut râul şi nu departe a văzut o livadă cu pomi exotici, portocali, migdali, lămâi. Din când în când poposeau cetele zgomotoase de îngeri, se înfruptau şi plecau în drumul lor.

          Cornel şi-a umplut rucsacul reveninid, încă o dată şi încă o dată, iar la un moment dat nu s-a mai întors. Îngerii gardieni l-au închis, încălcase normele locului şi consemnul(pactul de cuabitare) dintre Tobârlan şi Dumnezeu. Tobârlan nici nu a vrut să audă, n-a dorit să intervină, de la o vreme nu-i mai putea ţine în frâu, l-a lăsat să-şi facă pedeapsa. Nimeni nu avea ce să caute dincolo de râu.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Ma intereseaza comentariile ,fie si rautacioase