marți, 2 iulie 2013

Dumitra din cer




          Cu Dumnezeu a purtat negocieri mai multe zile şi nopţi la rând. Vine vorba, zile şi nopţi; nici urmă de noapte în împărăţia luminii. Iscodea cu privirea ageră să înţeleagă cum merg acolo lucrurile. Când şi-a îndreptat oasele, s-a simţit de parcă atunci ieşise din covergă în aerul proaspăi al dimineţii, cu umbra rămasă în patul lui bătut în ţăruşi. 
           A căutat cerul deasupra, se mai întâmpla câte-odată să mulţumească Celui Drept la care erau toate socotelile; rar, când era fericit. Aflase că de prea multă fericire poţi înebunii. Îi erau mai la îndemână înjurăturile şi-l ocăra ca pe-un frate mai mare, doar în gând, să nu se trezească cu vreo scatoalcă după ceafă.

          Deasupra, a văzut mulţumit, era tot cer. Se adâncea parcă într-un azuriu mai intens, limpezindu-se la culoare. Primul gând, după ce-l îndepărtă pentru o clipă pe Dumnezeu, ar fi vrut să atingă visul care-l urmărise toată noaptea. Îl furnica buricele degetelor exfoliate în vis. Probabil că aici, toate visele se-mplinesc. Probabil că aici, aşa trebuie că arată Dumitra lui...



Fragment din Tobârlanii, dar nepoţii nu mă lasă acasă pentru a putea continua... Şi alde Sibiceanu mă ispiteşte cu Dumitra lui

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Ma intereseaza comentariile ,fie si rautacioase