duminică, 7 iulie 2013

Borna 84 pentru Marin Ioniţă



          Adunând târşuri şi crengi uscate pe potecile Trivălii, omul urcă singur cu crosnia lui în spate, atent la locul pe care pune piciorul să nu strivească vre-un melc, sau o gâză neajutorată, să nu calce vre-o buburuză care se pregăteşte să-şi ia zborul. Încă îi mai plac buburuzele domnului profesor. Cu mâna ca un vreasc de lumină blândă, pune ghiocul în palma fetelor şi suflă din duhul lui până ce buburuza prinde curaj şi-şi deschide aripile.

          Ce bine că specia buburuzelor nu a dispărut! Ce bine că domnul profesor încă poate merge după vreascuri şi ţine viu focul!

          Am găsit întâmplător un text al domnului Marin Ioniţă unde se împacă cu cei din breaslă, pe care n-a încetat altădată cu condeiul ascuţit să-i ia la refec şi mi-am adus aminte că pe 10 iulie e ziua lui.

          La mulţi ani domnule patriarh al Trivălii literaturii! Multă sănătate!


Zi aniversară, în breasla literară



De ce mă ispitești? Chiar azi, în zi de aniversare? Te joci cu mine. Îmi sufli în ureche că aș fi cel mai mare. Îmi ceri să confirm cu voce tare... Da, chiar așa, sunt cel mai mare scriitor de deasupra tălpilor mele. Și asta pentru că nu duc pe altul în spinare. Și nici nu mă cațăr pe umerii cuiva. Singur pe picioarele mele. Fără comparație, câtă vreme stau pe loc. Dar de cum fac pași pe potecile destinului, se găsește câte cineva să mă prindă în dosare și să-mi sufle în lumânare. Să aprindă o boabă de tămâie. Ca să-mi miroase bine pe unde trec.
Cum nu am până acum semnale, s-ar putea să fiu cel mai mare scriitor de pe scara blocului în care stau.
Dar de cum ies în stradă, pericolul este iminent. Nu să dau în gropi, nici să fiu mușcat de câinii comunitari. Nu am de-a face decât cu un pasaj. Două clădiri pe dreapta, două pe stânga. De altfel, nici nu se mai numește stradă în nomenclatorul primăriei. Au bătut ăia de la primărie în cuie o tăbliță pe care scrie „intrare”. „Intrarea Teilor”. „Hai – hai – hai, pe sub tei mă legănai...”. Așa strâmtă și îngustă cum era, nu știu unde intra. Trecători puțini. Trecătoare rare. Vară. Cuptor. Fetele și-au dat de mult blugii jos. Picioare înalte. Epilate. Seducătoare. Dar printre ele nu se află și unele care să scrie?
Anonimi. Neanonimi. Orice pieton poate să fie și un rival. Care să vrea celebritatea numai pentru el, chiar pe această intrare scurtă, cu picioare de fată mare, scoase la plimbare. De pildă, Lică. Ion Lică Vulpești. Îi zic ieri: am fi mândri și fericiți dacă ai participa la următoarea agapă literară, tu care ești cel mai mare scriitor... Mai multe n-am apucat să grăiesc. M-a aprobat. „Cu ultimele cuvinte, zice, sunt de acord! Dar plec la țară!” Și a plecat. Îl aștepta o poală de ouă pe care să le pună la clocit. Și o scroafă pe care s-o scarpine pe burtă. Și o căpriță albă cu ochii verzi, cu ugerul mare între picioare, care ține coada pe sus. Mai risc să dau nas în nas cu Nicolae Petrescu, la ora aceasta cel mai important epigramist din țară. „Femeia te suie, femeia te coboară”, vorbe pe o copertă de celebră carte pe care o semnează. Dar el mi se pare că s-a cățărat pe scara lustruită fără protecții de fuste. Cel vârât sub poalele de babă, unde era să moară înăbușit de mirosuri zăcute, cum scrie în testamentul pe care și l-a înregistrat, la notariat, a fost alt umorist: Ion Dincă. Mă tem și de el. Tot la noi în cartier mai viețuiește și scrie unul Vasilică. Vasilică fără frică. Care face pașii scruți, dar și-a presărat drum literar de la Cluj până în Pitești. Vrea să-l știe o întreagă lume.
Mă reazăm în baston și o aștept să treacă pe romanciera Anca Barbu, profesoară de matematică la liceul din capul străzii. Căreia i-aș ceda locul meu în autobuzul literar, pentru scrisul ei frumos, grațios și bărbătos.
La două străzi de mine, don Pascale, fost diplomat în Japonia și în alte țări extrem orientale. Am noroc. În mașină am noroc să nu mă cunoască nimeni. Cobor la prima stație. În poarta Colegiului Național I.C. Brătianu. Enclava cu cei mai mulți scriitori pe metru pătrat. Costache Lucian, cărți de poezie, traduse și în țara Cocoșului Galic. Volume de istorie, estetică și critică literară, de rang universitar si academician. Mona Vâlceanu, de trei – patru ori la Paris pe an, poetă și editoare. Elisaveta Novac, și ea cuscrită cu Franța, dar și peste Ocean, care scrie de când se știe. Titel Vărășcanu paște în balade zimbri bucovineni. La câțiva pași, fosta casă de creație, unde îl întâlnești pe poetul Alexandru Mărchidan, colecționar de premii de la toate concursurile naționale. De treci drumul, dai de biblioteca unde oficiază pe vatra vestalelor poeta Denisa Popescu. La doi pași, pe Calea București, cu sufletul în satul Meri, Catrinel. În fosta piață de lemne, Cristina Onofre, premiată la Paris, tradusă și în italiană, dublă cetățenie. Prin apropiere, Oana Stoica Mujea, tânără scriitoare în planurile editurilor occidentale. Magda Grigore și Nicoleta Popa, scriau mai bine decât mine încă de pe când îmi erau eleve în Liceul Zinca Golescu. Conița Lena nu se lasă bătută în cuie pe nicio ușă de biserică. Allora Șerb, Liliana Rus, Virgil Diaconu, Augustin Dumitru Doman, Valentin Predescu, Toma Ionescu, Amalia Constantinescu... Toți și toate au trecut pe lângă mine și mi-au luat-o înainte. De Călin Vlasie și Dan Rotaru n-am mai auzit în ultima vreme, dar și-au strâns fiecare atâta avere literară să poată trăi în faimă numai din dobânzi. Pentru Mircea Bârsilă am fost aspru sancționat din cauza aprecierii făcute cu vorbele lui Alex Ștefănescu, găsindu-l fără egal în generația lui. Despre omul cu cuțitul, Nicolae Oprea, ce să mai spun? Este cel mai cunoscut de la noi în țară până acolo sus, în conducerea Uniunii. De el mă tem cel mai mult...
Mai cunosc încă doi inși care ar putea să răstoarne piramida clasificărilor: Liviu Martin și Răzvan Gheorghiu. Scriitori fără operă. Dar se revarsă talentul din ei. Îi fac răspunzători pentru refuzul de a scrie. Pentru ideile și personajele ce mor în cufărul lor.
Așa că nu mă mai ispiti. Lasă-mă să rămân scriitorul de deasupra tălpilor mele. Cu șansa de a se păcăli cineva să mă ia drept chiar o statuie...

5 comentarii:

  1. Virgiliu Firescu Cam mare densitatea in lumea scriitorilor pitesteni!!Felicitari pentru aceasta,batrane coleg de oaste!
    acum 7 ore · Îmi place

    RăspundețiȘtergere
  2. Ionescu Toma Ion Ne-am nascut romani ce sa facem. Eu sincer consider densitatea prea mare la politicieni
    acum 7 ore · Îmi place

    RăspundețiȘtergere
  3. Virgiliu Firescu Corect!Politicieni de doi bani,care nu prea cunosc doctrinele partidelor din care fac parte.Dovada,traseismul politic!
    acum 9 minute · Îmi place

    RăspundețiȘtergere
  4. Virgiliu Firescu Ti-am mai spus si repet:stilul tau imi aminteste de Fanus Neagu!La mai mare!
    acum aproximativ o oră · Îmi place

    RăspundețiȘtergere
  5. Teo Cabel La mulți ani!
    acum 12 minute · Îmi place

    RăspundețiȘtergere

Ma intereseaza comentariile ,fie si rautacioase