sâmbătă, 22 noiembrie 2014

DNA ca ADN. Sau talpa ţǎrii


        Când eram elev de liceu locuiam pe bulevard într-un demisol. Înainte de a pleca la școalǎ mǎ așezam la mǎsuţa mea în faţa ferestrei mici, pǎtrate, ce se deschidea la nivelul trotuarului și așteptam clipele magice. Recunoșteam sunetul acela unic al tocurilor fine cu flec de metal cum se apropie, cǎlcând piatra cubicǎ și-l alegeam dintre zecile de sunete, unele mai grǎbite, altele împiedicate, de parcǎ ritmul acela dezinvolt ar fi eliberat melodia, numai pe notele înalte ale pianului, într-un concert.
          Nu vedeam mare lucru, doar gambele bronzate pendulând armonios și întregind linia elegantǎ a pantofilor. Cu siguranţǎ era o tânǎra profesoarǎ ce își calcula cu precizie timpul, astfel cǎ în minutul de aur aerul se tulbura întotdeauna în dreptul ferestrei mele. Aș fi putut sǎ trag masa într-o parte și sǎ mǎ apropi de fereastrǎ, mǎrindu-mi astfel perspectiva. Aș fi putut alerga pe scarǎ sǎ capǎt o imagine completǎ. Nu doream asta. Mǎ prefǎceam cǎ verific o temǎ, așteptând împlinirea ritualului și dacǎ pașii se încǎpǎţânau sǎ nu vinǎ, eram sigur cǎ voi avea o zi agitatǎ.
          La fel și acum, tânǎr pensionar, doar cǎ m-am mutat la mansardǎ, ǎstept în fiecare dimineaţǎ clipele magice, minutul de aur, breaking news-ul din ferastrǎ, când trece, am identificat-o deja,

Laura Codruța Kövesi, fǎrǎ tocuri înalte, dar cu vești proaspete de la DNA. Mi-a intrat în ADN și a rǎmas acolo parfumul.


          Dacǎ se întâmplǎ și nu apare, în acea zi mǎ agit și nu mai am rǎbdare.

Un comentariu:

Ma intereseaza comentariile ,fie si rautacioase