duminică, 2 noiembrie 2014

La anul plantǎm nucul

          Cu o zi înainte ca timpul sǎ se împlineascǎ rotund într-o cifrǎ, am citit undeva cǎ 66 e o cifra specialǎ, a îngerului, am plantat pomi. Un cireș, un pǎr și un mǎr ionatan. Dintotdeauna mi-am dorit sǎ am o casǎ pe pǎmânt, nu la bloc, cu grǎdinǎ și în ea obligatoriu un mǎr, un prun și un nuc. Fiecare pom cu povestea lui scrisǎ ca sǎ rǎmânǎ.
          Nu mi-am împlinit visul. Singurul nuc rǎmas în sufletul meu de copil, tǎiat și el dupǎ ce a murit tata, e cel de la fântânǎ, al lui tata-mare. Un nuc falnic crescut în fundul grǎdinii unde umbra se lǎsa grea de pe poale cu un miros plǎcut care stârnea simţurile. Trebuia sǎ mǎ caţǎr în vârf, sǎ reușesc sǎ clintesc ramurile groase, sǎ scutur din coaja lor crǎpatǎ nucile cu care-mi umpleam buzunarele.
          Ieri copiii mei m-au urcat în mașinǎ sǎ alegem împreunǎ un dar de ziua mea. La Auchan ne-am oprit unde se vindeau pomișori. N-am avut noroc, Se terminaserǎ nucii. M-am gândit cǎ cireșul dǎ pe rod mai repede și am suficient timp sǎ ajung sǎ simt gustul cireșelor. Pe autostradǎ nepotul meu Toma el tot timpul mǎ bombardeaza cu întrebǎri, era plin de mirǎri.

          Tataie de unde vine dulceaţa în fructe, de la apa de ploaie? Sau de la mierea din soare? Spune-mi tu Puiule cǎ tataie nu-mi rǎspunde!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Ma intereseaza comentariile ,fie si rautacioase