duminică, 17 mai 2015

Prietenii mei scriitorii. Nicolae Radu

Prefata la a doua carte




             “Amadeo Scãrlãtescu, critic literar, fondatorul revistei Promisiuni şi Certitudini, înainte de a pleca la întâlnirea cu clasicii şi modernii mai grãbiţi decât el, a cerut ca în placa de marmurǎ ce-i va acoperi mormântul, spre rãsãrit sã fie tãiatã o fantã nu prea groasã, ca la cutia poştalã, pentru  cei ce doresc sã-i trimitã lucrãrile lor literare.”Nota redactiei
            Mǎ aflu cumva în pielea personajului inventat de autor, sunt un fel de Amedeo Scǎrlǎtescu, trag nadejde viu, înconjurat de un zid de cǎrţi unele citite altele doar rǎsfoite şi date de-o parte, cu ochii la fantǎ, aşteptând sǎ aparǎ şi cǎrţile prietenului meu. Şi dupǎ o îndelungatǎ aşteptare iatǎ cǎ promisiunile de altǎdatǎ au devenit certitudini. S-a irosit ceva timp, pentru cǎ debutul editorial al lui Nicolae Radu s-a produs dupǎ ce a împlinit frumoasa vârstǎ de 60 de ani, când poeţii îşi pregǎtesc antologiile, iar prozatorii negociazǎ cu editorii seria Operelor complete. O viaţǎ de om care nu i-a dat prea multe şanse, dar  nici n-a reușit sǎ-i strice cuibul  ideilor şi  talentul scriitoricesc.
            Amintind debutul promiţǎtor din anii 70    perioada Gheorghe Tomozei, in paginile revistei Argeş elanul şi uşoara infatuare pe care ţi-o dǎ reuşita timpurie şi înǎlţimea zborului,  îmi propun sǎ depǎşesc prǎbuşirea forţatǎ şi sǎ fac un salt peste deşertul roşu cu furtunile sale de nisip pe care le-am traversat împreunǎ ca “duşmani al poporului”. Perioada aceea este descrisǎ  în amǎnunt în cartea mea Dosarul Albaştrii, unde Nicolae Radu se regǎseşte printre personajele împroşcate cu cernealǎ albastrǎ de caracatiţa securitaţii, care ne-a imbâcsit sufletele şi ne-a marcat pentru toata viaţa.
            Dacǎ totuşi cineva, va fi interesat ulterior în alcatuirea unei monografii a autorului de acea etapa a rǎtǎcirii de turmǎ şi îndreptare a noastrǎ,  stau la dispoziţie arhivele CNSAS
            Anul trecut, în 2014,  editura Paralela 45 i-a tiparit lui Nicolae Radu prima carte de prozǎ scurtǎ, Povestiri aproape fantastice şi doar boala incurabilǎ azi a carţilor rare (din cauza tirajului), însoţitǎ de molima orbului gǎinilor care contagiazǎ de la o vreme vederea panoramatǎ a criticilor, i-a luat faţa din vitrina cǎrţilor premiate, iar autorului dreptul de a accede la masa festivǎ.
            Am aşteptat cu interes cea de-a doua carte sperând sa fie la fel de bunǎ. Ceea ce vǎ mǎrturisesc acum cu satisfacţie,  în deplinǎ cunostinţǎ de cauzǎ, s-a produs.  Povestirile din ziua de mâine, cartea apǎrutǎ la Editura Inspirescu e proaspǎtǎ şi cuprinde recolta exclusivǎ a ultimului an. Autorul şi-a pǎstrat instrumentele, tenta fantasticǎ şi  nota stranie, dar acuitatea observaţiei a mutat-o cumva mai mult spre propria persoanǎ, dându-ne posibilitatea sa-i observǎm reacţiile spontane şi imprevizibile în diferite locuri şi spaţii mai mult sau mai puţin fireşti.
            Spre exemplu În prima zi de razboi îl gǎsim pe Alfred pe colacul din plastic verde al veceului faţǎ în faţǎ cu o Ledǎ grasǎ care-l priveşte dintr-un tablou primit cadou de la un fost prieten pictor ce-i amǎgise  logodnica şi fugise cu ea. Taman când era în locul acela  sacru chinuindu-se sǎ elimine lesturile, nevoit s-o suporte nu doar pe Leda ci şi pe Zeus care semǎna izbitor cu pictorul, se declanşeazǎ agresiunea dusmanului din ţara vecinǎ pe frontiera de sud, anunţatǎ solemn de preşedintele ţǎrii pe undele radiouloui.
            Zgomotul elicopterelor ce se insinua de afarǎ, produce intestinului sǎu puturos o reacţie de eliberare şi fericirea se instaleazǎ pe chipul lui Alfred. În stradǎ se alǎturǎ mulţimii îngrozite, tocmai când trapele elicopterelor se deschideau pe cer. În locul bombelor distrugǎtoare pluteau ca nişte parapante deasupra oraşului, postere uriaşe cu disgraţioasa Ledǎ ispitindu-l pe Zeus.
            Situaţii stranii, situaţii imposibile construite de autor cu dezinvolturǎ şi fantezie, sunt risipite pe tot parcursul lecturii.
            În Bufonul, e povestea prinţului pǎrǎsit de toţi în uriaşul castel, rǎmas doar cu bufonul care încearcǎ permanent sǎ-l inveseleascǎ, nereuşind, cu toate jocurile şi scǎlǎmbǎielile sale. La un moment dat bântuind prin coridoarele şi beciurile castelului bufonul se pierde uitat lângǎ un butoi cu vin. Trec zile lungi de cǎutari inutile ale prinţului cuprins de teama singurǎtǎţii. Si gǎsindu-l pânǎ la urmǎ adormit, se produce declicul. Acum prinţul este cel care vrea sǎ-i intre în voie bufonului. Imitând jocurile şi  comportamentul celuilalt,  se transformǎ el în bufon. Un dialog al absurdului în care amândoi rostesc: “Stapâne bufonul sunt eu!”
            În  Costumul albastru, dupǎ plecarea Iuliei, povestitorul încercǎ sǎ-şi punǎ ordine în viaţǎ depǎşind iminenta perioadǎ a beţiei. Se apucǎ de curaţenie în casǎ, spalǎ geamurile, vasele din bucǎtǎrie, hainele murdare, ascunde în sertare toate fotografiile cu Iulia şi dǎ cu ochii de un costum albastru impecabil în buzunarul cǎruia gǎseşte o invitaţie tentantǎ pentru participarea la un dineu. Ieşit în stradǎ constatǎ cǎ toatǎ populaţia oraşului se îndreptǎ spre clǎdirea de pe malul râului de unde se aude o muzicǎ ofertantǎ. Pe pod însǎ se întâlnește cu un pescar. Atras de îndeletnicirea celui care urmǎrea concentrat pluta aruncatǎ în apa râului, face eforturi sǎ  înjghebeze o conversaţie, dar nu reuşeşte sǎ-l scoatǎ din ale lui. Într-un final se gândeşte sǎ-şi urmeze drumul pe care plecase.“Eşti sigur cǎ acolo vrei sǎ ajungi?”
            Discuţia devine ciudatǎ, pescarul îi destǎinuie cǎ el l-a chemat pentru cǎ l-a simţit cǎ vrea sǎ-şi schimbe viaţa. “Şi de ce costumul albastru?...”“Pentru cǎ vei deveni o scrumbie albastrǎ”… Cu fiecare clipǎ metamorfoza e tot mai evidentǎ, solzii îi acoperǎ trupul, respiraţia i se îngreuneazǎ şi chemarea râului este de neocolit. Plesnitura de luciului apei nu acoperǎ ultimul îndemn al pescarului, sentenţios ca un verset biblic:
“Fereşte-te de plasa pescarului şi de musca momealǎ!
            Dar registrul autorului capǎtǎ şi alte valenţe ca de exemplu în proza De dimineaţa pânǎ seara, un tablou dens, viu, dramatic, al unei zile din viaţa lui Mihai Codrescu. O investigaţie psihologicǎ a unui ins în prima zi dupǎ eliberarea din puşcǎrie, zi care se încheie odatǎ cu venirea serii tot în puşcǎrie dupa ce-şi omoarǎ din imprudenţǎ tatǎl. Propoziţiile scurte creeazǎ un dinamism aparte şi concentreazǎ un realism pe care nu l-ai fi putut bǎnui la Nicolae Radu, dacǎ nu ai avea textul în faţǎ şi ai vedea filmic derularea scenariului.
            Nu îmi propun sǎ dezvǎlui mai mult pentru a lǎsa cititorului plǎcerea sǎ descopere un scriitor complet şi a-i da posibilitatea sǎ întrebe cu mirare la sfârşit:
            Unde te-ai ascuns domnule pânǎ acum?


Ion Toma IONESCU

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Ma intereseaza comentariile ,fie si rautacioase