miercuri, 15 iulie 2015

4. Fragment Tobârlanii. Editia II-a la Gusterele



            Nu ştiu dacǎ cititorul acestei cǎrţi va gândi ca mine. Încerc sǎ mǎ dumiresc şi dacǎ  personajele mele schiţate, se pot aşeza comod într-un roman. Am amestecat planurile, n-am pus personajele sǎ relaţioneze destul, alteori au relaţionat nefiresc, nu le-am conturat suficient ca tipologie, ca epicǎ, psihologie etc. Recunosc uneori am amestecat stilurile, timpii istorici şi cei ai povestirii, spaţiile, am inclus şi un metaroman, nu-i prea mult? Fǎrǎ o succintǎ organizare!... De parcǎ am avut numai dubii, nu şi idei.

            S-ar crede cǎ nu am depus nici un efort sǎ salvez lumea Tobârlanilor, în declin.

..............................................

Am lãsat dosarul din mȃnã flexȃnd picioarele și legãnȃndu-mã ȋn balansoar. Copil fiind ȋncã aveam repere. Mã trezeam buimac ȋn cãruțã cȃnd soarele de-abia rãsãrise. Veroana, mama, tata și unchiu Petre ne luau cu ei ȋn luncã la vreme de sapã. Tata mȃna boii din picioare șfichiuindu-i cu vorba. Hãis, Vȃnãtule! Plãvane, cea! Burtilã Maria și eu, nu aveam sape, pãșteam boii și ne jucam purceaua ȋn umbra nucului. Cȃnd se punea vipia, ne rãcoream la rȃu. Cu cine sã rãmȃnem acasã? Mama-mare Lina nu-și mai putea mișca picioarele, sã aibã grijã de noi.

Ȋn fața covergii tata oprea boii, se dãdea jos din cãruțã și ȋi ducea lui tata-mare ulciorul cu apã proaspãtã din fȃntȃna lui. Apoi ne lãsam ȋn dreapta pe drumul zãvoiului, cam pȃnã ȋn dreptul nucului. Aveam acolo fiecare familie cȃte o jumãtate de pogon de la ãl bãtrȃn. Rȃndurile lungi de porumb se ȋntindeau pȃnã sub garã. Nilã ȋși avea și el locul lȃngã noi, dar nu ne potriveam niciodatã la sapã ȋn același timp, ai lui grãbindu-se, avȃnd terenuri și la Guia, și ȋn alte pãrți. Tanti Leana și țața aveau terenul lipit de cel al lui tata-mare ȋnvecinat cu izlazul unde pãșteau vitele, pȃnã la rȃu. Ceilalți frați mai domni Gica și Gogu n-au avut se pare pretenții la pãmȃnt, iar Nicolae la ȋmpãrțire n-a fost prezent ...

Ne ȋntorceam seara și mãrturisesc mã minunam de glasul ȋmblȃnzit al lui unchiu Petre (el dezjuga boii de la cãruțã) și de tandrețea cu care-i țesãla și-i adãpa ȋnainte de a-i bãga ȋn grajd.

Duminica în straie curate, mergeam la biserică. Uneori mai scăpam din vedere închinarea icoanelor sub privirile încruntate ale ãlui bãtrȃn. Ne reȋntȃlneam la horă Devale, sau ȋn parc la un meci de fotbal, după ce sorbeam zeama aceea gustoasă cu bobiţele de grăsime înflorind pe deasupra în castronului smălţuit. Grăsimea o lăsase din belşug în tuciul imens aşezat pe pilostrii fiertura vreunei orătãnii sacrificate pentru sfânta zi lãsatã de la Dumnezeu pentru tihnă.

Distribuţia bucăţilor era riguroasă. La masa copiilor ajungeau măruntaiele: aripile, pipota şi ficaţii. Ciortanele şi pieptul se cuveneau bărbaţilor, stâlpii casei de obicei înmuiate în mujdei de usturoi. Femeile îşi disputau spatele, gâtlejul şi ghiarele şi cea care era de rând la servit dintre Veronica și mama, îşi păstra pentru sine ca pe un trofeu, târtiţa.

Oare ce ne-a cutremurat ȋntr-atȃt edificiul domestic? Cine ne-a rãscolit organismul ca o cȃrtițã, ca un cancer latent? Lãcomia, banul, pãmȃntul sã fi fost viermele de oțel ce ne-a rãzvrãtit neamurile?

Îmi închipui semeţia în capul mesei a lui tata-mare când reuşea să-i strângă în jurul lui pe toţi cei opt copii în viaţă pe care-i avusese cu maica Lina. Obiceiul era mai vechi. Eu nu i-am prins niciodată pe toţi. Ionel după ce se însurase cu tanti Aurica nu prea catadicsea să coboare pe Priba, nu putea să-şi lase cârciuma. Se dãduse cu totul de partea Dogarilor.

Gica, luată de vârtejul vieţii, pe val cumva, prinsese un vânt bun la pupa şi nu-şi putea lăsa jos pânzele, n-avea cum să-şi părăsească corabia.

Gogu, cobora din tren şi la braţ cu Tanţi o sprijinea pe tocurile ȋnalte (provizorie era ea din firea ei), sã nu-i zboare pălăria uriaşă albã ȋn praful drumului. Ajungeau tot mai rar... și se plȃngeau de ce desființaserã comuniștii la garã serviciul șaretelor, cum era odatã.

Ceilalți, fiecare cu necazurile lui. Ce s-o fi schimbat ȋntr-atȃt, de unde atâta încrâncenare  că doar nu democrația popularã ne-a învrăjbit în asemenea hal! Cel mai puţin aproape de loc nu-l regăseam acolo la masã pe unchiu Nicu.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Ma intereseaza comentariile ,fie si rautacioase