marți, 14 iulie 2015

3. Fragment din Tobârlanii. Ediţia II-a la Gușterele



Briza  toamnei învârtoşează şi încreţeşte albastrul întins al mării. Soarele strecoară ultimele mângâieri sub piele, în timp ce nisipul biciuie insistent potolind arsura. Vara şi-a retras de pe plajă boxele şi pescăruşii recuceresc teritoriile pierdute dansând cu valurile.

O chemare stranie ne-a urcat din Bucureştiul îmbâcsit în maşina care n-a încetinit pe autostrada lejeră, preţ de două ore până la Mamaia. Nu mai respirasem aerul sărat niciodată în octombrie. Apa era destul de caldă, dar puţini curajoşi se încumetau să-i spargă platoşa răzvrătită.

Nepotul meu Alexandru a luat în stăpânire plaja alergând după pescăruşi. Am încercat să-l provoc arătându-i o meduză ce abia de-ar fi încăput într-o farfurie, dar gelatina aia rotundă nu i-a trezit interesul. Perechi de îndrăgostiţi sau de pensionari se scurgeau pe lângă noi într-o singură direcţie, spre debarcaderul intrat adânc în mare. Un vaporaş îşi culegea ultimii pasageri.

M-am oprit pe o bancã scoțȃnd din ruxacul cel aveam alãturi Gușterele. Mã bãtea gȃndul sã revin asupra cãrții. Participasem cu ea la concursul Augustin Frãțilã. Nu e greu de bãnuitt cǎ romanul meu, deșii a participat, nu s-a numǎrat printre protagoniștii calificaţi în ultima etapǎ. La premiul pus în joc, 10000 de euro, era greu de crezut cǎ ar fi putut face faţǎ. Mult mai bine așa! Altfel cu ce prǎjinǎ sǎ mai ajungi la nasul unui Guștere nebun și sã vrei sã-i aplici operații estetice? Cȃnd l-am predat la editurã l-am subnumit schițe de roman dar editorul m-a contrazis cã e un roman ȋn toatã regula.

          Intenţia mea, îndrǎzneaţǎ și miza cȃnd l-am trimis la concurs a fost cã în condiţiile de lecturare obligatorie, Gușterele meu sǎ-l muște de mânǎ pe vreun critic la jurizare, dupǎ care, sǎ ies în piaţǎ și sǎ strig în gura mare cǎ reptila aia era bolnavã de ebola. Având în exclusivitate istoria bolii, speram sǎ fiu consultat, bǎgat în seamǎ...

          Am urmǎrit presa din ultimele luni. Nu s-a scris nicǎieri cǎ vreun critic s-ar fi îmbolnǎvit. Ori ebola se vindecǎ subit la reptile, ori romanul meu n-a fost citit!



            Cât adevǎr și câtǎ ficţiune? Mǎsura este imposibil de cuantificat atâta timp  cât bunicul Tobârlan, personaj cumva mitic, atunci când urcǎ la cer negociazǎ cu Dumnezeu sǎ-i aducǎ acolo coverga și pǎmântul din luncǎ, înconjurat de râu. Și sǎ-l lase sǎ-și adune toate neamurile pe insulǎ, fǎrǎ sǎ se amestece în treburile lui.

            Cât adevǎr și câtǎ ficţiune în prezenţa Mariilor, imaginare sau nu, mereu altele care îl însoţesc pe autor cu nepǎtrunsul mister. A nu se cǎuta legǎturi incestuoase la Crucea de Piatrǎ în cer! Citiţi cu atenţie, ele nu existǎ.

            Personajele adevǎrate sunt prototipuri pe care copilul și mai târziu scriitorul le percepe într-un continuu declin. E un spaţiu în care rǎtǎcește sprijinit de amintirile lui, dar și ale altora, pentru a se construi pe sine neînplinit cum se vrea  și cartea pânǎ la sfârșit. Descoperǎ la un moment dat dosarele unor personaje la CNSAS, dar se grǎbește. E un refuz al comunicǎrii cauţionat de guștere, al carui rol nedefinit, are darul sǎ rupǎ legǎturile dintre lumi.

            Nu aici în aceastǎ carte se întâmplǎ, cum i se promisese, sǎ poatǎ sta de vorbǎ faţǎ în faţǎ cu personajele sale și nici sǎ dea de urma Tobârlanilor, manuscrisul pierdut scris de tatǎl sǎu care se grǎbise sǎ moarǎ.

            Finalul romanului se frânge ca o promisiune cǎ se va reveni asupra lui.



Stau în faţa calculatorului, ca nucul stingher din mijlocul luncii lȃngã coverga lui tata-mare cu vârful retezat de trãznet cǎruia i s-au scurtat crengile și din tulpina groasǎ, ici colo, la încheieturi, i-a mai dat câte un lǎstar. Bate vântul cu putere și bradul tânǎr din faţa geamului se zmucește și geme gata sã se rupã. E aceeași senzaţie pe care am avut-o la Constanţa cȃnd am vãzut cum izbesc valurile zidul bǎtrânului Cazinou pãrãsit. Și la București apartamentul copiilor e ultimul la etajul patru cel mai aproape de cer.

            Încǎ o rafalǎ și cǎrǎmizile din gelatinǎ verde se vor prǎbuși în apa care se varsã de deasupra și nu se mai terminã. Dar nu se întâmplǎ, cetina pare cǎ se hârjonește cu vântul și se agaţǎ într-o îmbrǎţișare sǎlbaticǎ de umerii mei. Vântul amuţește câteva clipe și se nǎpustește din nou.

            Prea multǎ umezealã pentru oasele mele cǎrora le-a înmugurit durerea la încheieturi stând nemișcat în faţa calculatorului.

            Întorc privirea. În ecran ȋncep sã înfloreascã literele ca niște ghiocei pe câmp.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu