duminică, 7 mai 2017

Mistificări



             
Alecu Racovicenu scrie în Evenimentul de azi despre prima întâlnire dintre Elena şi Nicolae Ceauşescu în contextul falsificării unei fotografii. Întâmplător în romanul meu Guşterele am câteva referiri la acest moment povestite de un personaj care a participat direct la sărbătoarea câmpenească de pe Strada Veseliei, atunci când Elena Ceauşescu a fost aleasă regina balului. Chiar şi acea alegere se pare că a fost o mistificare căci adevărata regină a balului trebuia să fie Lenuţa Ionescu.

Am să redau întreg capitolul:

Capitolul XI. Lenuţa



1

            – Cu adevărat, Lenuţa noastră era cea mai frumoasă! Nu spun poveşti. Oriunde ar fi mers, de departe nimeni n-ar fi pus la îndoială că ea e regina balului. Doar o singură dată s-a întâmplat. Ţin minte, eram în Bucureşti, încă nu mă căsătorisem cu Nae…
            Vocea ţaţei venea din spatele Joianei, o vacă roşcată, soi bun, dădea o găleată de lapte la fiecare mulsoare, făcea parte desigur din familie, căci ştia să asculte. Cu Joiana îşi trecea zilele, în discuţii lungi, adunând tot felul de plante pentru ceaiuri, doar de ea ştiute. Dar azi ţaţa răspundea curiozităţii mele de copil mare, total nelămurit asupra misterelor Tobârlanilor. Joiana păştea liniştită pe malul gârlei în umbra copacilor, iar eu pe un fir de pai, culegeam fragi, înşirându-le la fel ca în copilărie. Aroma acelor fructe întrecea cu mult dulceaţa gustului. Era într-o sâmbătă, nu începuse vacanţa.
            – Era într-o sâmbătă. Atunci l-a cunoscut ea pe tatăl lui Cornel.

Cornel, mai mare decât mine cu vreo cinci ani, deja flăcău, terminase armata, fiind gata de însurătoare. Totdeauna ocolea subiectul şmechereşte, când aduceam vorba despre tatăl său, retezându-mi-o scurt: „Nu-i treaba măgarului ce face stăpână’su!“ Pe tanti Leana nu aveam cum s-o întreb, ea ridicând în jur o barieră a bunei cuviinţe care ne ţinea la distanţă de grijile şi problemele celor mari.
            În casa pe care o construise împreună cu ţaţa, aceea cu căpiţa din curte, unde-mi testasem chibriturile, avea două camere, cele dinspre drum şi o sală mare în faţă cu trepte şi pardoseală de ciment, în care mie îmi plăcea, întins pe un şezlong, să citesc. Aici se deschidea şi o uşa din partea de casă a ţaţei, dar uşa stătea mai mult încuiată, intrarea la ţaţa făcându-se pe latura cealaltă dinspre oborul animalelor. Doar când veneam vara, pentru mai mult timp, în vacanţe, eu la ţaţa, şi verisoară-mea Melania la tanti Leana, descuiam între noi uşa.
            Ţaţa îi mai trecea pragul Lenuţei, să aducă o oală cu lapte, o dură de unt pentru Cornel, dar pe unchiul Nae nu ştiu dacă l-am zărit vreodată în proprietatea ei. Poate, în cel mai bun caz, prin curte. Mint. L-am văzut o dată. Cornel era militar. Gicã Sichitiu se mutase la ea venid de la moaşa, dând pe faţă o legătură mai veche, chit că Leana încă susţinea că e doar chiriaş. „Nu mai fac faţă cu banii, trebuie să-i trimit pachet săptămânal lui Cornel şi mi-am luat chiriaş.”
            Parcă îi văd! Sichitiu, un domn îmbrăcat într-un halat de casă, elegant, economist de meserie, iar Nae, cu pălaria în mână, într-o vestă de lână, cu pantalonii în cisme, golind pahar după pahar ţuica dintr-o sticlã de juma’ de kil. Pe fugă, să poată merge să dea de mâncare la animale.
            – Hai Năiţă, încă unul, ia-l în picioare! Nu animalele, ţigările bată-le să le bată îl grăbeau. La tanti Leana nu se fuma. Camerele mobilate modest, nu sărac, erau de o curăţenie exemplară. Covoare pe jos, pereţii îmbrăcaţi în cuverturi, perdele, trablouri, totul aranjat cu gust. Ţuica, stricase pentru un timp scurt mirosul obişnuit de levănţică. Ţigările mai trebuiau!
            În curtea ţaţei, împărăţea noroiul când ploua şi dezordinea în restul timpului. Intrai pe poarta mică, cea mare se deschidea doar dimineaţa şi seara când Nae ieşea sau intra cu căruţa cu cai. Trebuia să fii atent, să nu calci vreun pui de curcă, sau să nu sară pe tine câinele dacă nu era legat, până să ajungi la scara înaltă construită din lemn unde olteanul, sub o polată, încropise în salã o bucătărie de vară.
            Dincolo la Leana era iarbă îngrijită, cu straturi de flori. Tot felul de flori, tufe de trandafiri şi câţiva meri înconjuraţi de bolovani daţi cu var. Nici urmă de animale, în afara unui porc al cărui coteţ îţi lua ceva timp pănă să ajungi la el cu lăturile. Personalitatea puternică a Leanei, frumuseţea ei glacială ce încă se vedea la aproape cincizeci de ani, privirea aceea tăioasă când te înfrunta, nu făceau concesii nici măcar muştelor ce atacau în trombă venind de la animalele Miţei. Avea un mănunchi bogat de fâşii din folie de plastic la îndemână, legate pe o coadă de mătură, pe care o scutura în aer descărcându-şi năduful. Un bărzăune atins a căzut în paharul lui Nae. Nae l-a scos cu două degete butucănoase, înnegrite de muncă, şi i-a dat drumul să zboare, dând apoi paharul pe gât, domol.
            – Era păcat de Dumnezeu, Gică! Un coş de prune!
            – N-ai fost clar, Năiţă! Milă de ţuică sau de bărzăune ?

2

            Venise momentul să aflu câte ceva despre viaţa romanţată a mătuşii mele misterioase şi am lăsat fragii în iarbă, lângă celelalte şiraguri pe care le adunasem până atunci. Numai ochi şi urechi! Ascultam cu urechile şi prelucram cu ochii minţii. Ţaţa a lăsat şi ea culesul plantelor medicinale miraculoase, dezlegându-şi şorţul şi înnodându-l într-o bocceluţă. S-a aşezat lângă mine în iarbă începând povestea.
            – Erau mai multe fete de la APACA în sâmbăta aia. Ştii că tanti-ta Leana a lucrat o vreme la fabrica de confecţii. (Habar n-aveam!) Se organizase un fel de serbare câmpenească pe Stadionul Ministerului Muncii din Parcul Veseliei. Breslele lucrătorilor obişnuiau asemenea reuniuni, cu un scurt program artistic înainte şi încheiate cu dans. Musai să se aleagă Regina Balului. ( Învăţasem ceva la liceu despre bresle, dar în mintea mea parcă nu se potriveau anii).
            – Iniţiativa în acea sâmbătă o aveau breslele din industria textilă, pielărie şi încălţăminte, numai că se infiltraseră în comitetul de organizare comuniştii care ţineau cu tot dinadinsul să dea manifestaţiei o tentă politică. (Adunând materiale documentare pentru a scrie cartea, în anii din urmă, mi-am dat seama că ce-mi povestise ţaţa atunci se întâmplase în 13 august 1939, un moment de referinţă în istoria de cuplu a celor doi Ceauşeşti).
            – Cei care animau cu adevărat serbarea câmpenească s-au dovedit mai ales lucrătorii din cadrul Cercului Cultural al breslei cizmarilor, printre care şi Nicolae Ceauşescu pe care Lenuţa noastră îl cunoscuse de la Gica. În jur de ora zece s-au împărţit cărţile poştale. Fata care reuşea să vândă cele mai multe cărţi poştale era declarată Regina Balului. S-a dus la Nicolae. Acesta s-a uitat lung la ea.
            – În seara asta, tu n-ai să participi! Şi fără altă explicaţie, nu a vrut să-i dea cărţile poştale. După ce organizatorii au anunţat câştigătoarea şi i s-a pus coroana, înciudată Lenuţa noastră a izbucnit în plâns. Declaraseră regină pe o anume Elena Petrescu, o muncitoare la fabrica Jaquard. Una tânără, dar ştearsă, nu se compara cu ea, însă nu s-a sfiit să vorbească în public de la tribună. Erau acolo să zic câteva sute de oameni. Cu o voce spartă, piţigăiată, a cerut să fie eliberaţi comuniştii din închisori.
            Lenuţa a tras-o de braţ pe Marcela, prietena ei, din mulţimea care nu bănuia atunci pe cine încoronase şi au ieşit în stradă. Pe Marcela o cunoscuse în atelier şi s-au împrietenit repede. Aveau maşinile de cusut una în faţa celeilalte. O fată sãracã plecată de la ţară, dinspre Vâlcea, numai că se stilase. Îşi făcuse ucenicia la Crucea de Piatră. Mureau de râs fetele din atelier când Marcela povestea detaşat, cum îi dresa ea la aşternut pe bărbaţi, şi îi golea de conţinut.
            N-au făcut prea mulţi paşi în jos pe Strada Veseliei cã Marcela s-a trezit strigată. S-au întors amândouă, iar Marcela l-a recunoscut pe unul dintre cei trei soldaţi care veneau din urmă. Numai că împrejurările, locul, nu se mai potriveau acum, căci îl întâlnise la Crucea de Piatră. S-au făcut prezentările şi buna dispoziţie, încet dar sigur, a pătruns în inima Lenuţei. Mai ales după ce se încălziseră cu un lichior de nuci verzi la terasa Cercului Militar. După miezul nopţii au plecat împreună acasă la Gheorghe. I-a plăcut Gheorghe din prima clipă, chiar dacă acesta era cel care o strigase pe Marcela.
            În dormitorul lui Gheorghe lucrurile s-au petrecut de la sine. Găsise modalitatea să se răzbune. Parcă nu mai conta cine e prinţul, căci adevărata regină a balului era doar una.
            Profesionistă, dincolo, Marcela i-a golit de conţinut pe ceilalţi doi.
            ( Sincer, m-am minunat cât de liber povestea ţaţa şi cum ştia să întoarcă frazele fără pic de vulgaritate. Avea în faţă pe nepotul ei preferat, dar vorbea cu frate-su Toma, sau numai cu Joiana, pe mine mă pierduse de mult pe drum...)

            – Dar Tomo, tu ar trebui să ştii, eraţi apropiaţi ca vârstă şi nu-ţi ascundea nimic. Ai fost cu ea să-l cauţi pe Gheorghe, după ce s-a terminat războiul. Se auzise că a murit. Nu l-a iubit, dar rămăsese gravidă în noaptea aia şi copilul avea nevoie de tată. Îşi pierduse urma dupã rãzboi în Breaza. Se mutase cu Marcela, prietena Lenuţei, trăia cu ea. Rănit pe front, Lenuţa nu s-a dus la spital să-l vadă pe Gheorghe. Marcela s-a dus şi a rămas cu el.
            Tu, Tomo l-ai adus în faţa lui tăticu să-şi recunoască fiul! Când i l-a pus în braţe, în faţa figurii crunte a lui tăticu a spus că renunţă la Marcela. Nu aveau actele încheiate şi o va lua în căsătorie pe Lenuţa, dar a cerut foaie de dotă cum se făcea pe-atunci. Nu ştiu ce a fost cu ăla bătrânu’, nu era ăl sărac! Nu l-am înţeles de ce s-a mâniat atât de tare. Trebuia în primul rând să se gândească la Lenuţa şi Cornel. L-a alungat din curte, pricopsindu-l cu un batalion de Cristoşi.
 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Ma intereseaza comentariile ,fie si rautacioase