luni, 13 octombrie 2014

Dona. Fragment.

            De copii, nu am știut cǎ Dona e sorǎ cu noi numai de tatǎ. Abia în ziua când a  împlinit 18 ani s-au purtat ceva discuţii. Tata a stat de vorbǎ cu fiecare în parte. Intram pe rand în camera de la șosea, unde el desfǎcuse prima oarǎ masa mare de 12 persoane, de la mobila pe care o cumpǎrase de curând. Pe faţa de masǎ albǎ cusutǎ pe margini cu motive ţǎrǎnești, Victo pusese o canǎ de sticlǎ în care tata aducea de obicei vinul din beci. De data asta Victo rupsese din grǎdiniţa din faţǎ un braţ de flori și le înghesuise în cana ce ţinea loc de vazǎ.
            Ultimele douǎ vaze își dǎduserǎ obștescul sfârșit, pe fǎraș, sǎptǎmâna trecutǎ, datoritǎ lipsei mele de precizie, încǎieratǎ cu Mara într-o bǎtaie cu perne pentru Costel Pistol. Dona, nota loviturile în plin într-un carneţel, iar câștigǎtorul la sfârșit primea drept premiu, dreptul s-o însoţeascǎ pe ea la întâlnire. Dona trișa câteodatǎ în avantajul meu. Mai micǎ fiind, intram ades în dificultate și mǎ puncta suplimentar. Mara, își rotunjise sânii ca merele, se împlinise. Devenise cochetǎ și parcǎ se lipea prea tare cu corpul de Costel când se sǎrutau. Așa era ritualul. De fiecare datǎ Costel aducea o ciocolatǎ și trebuia sǎ-l sǎruţi mai întâi ca s-o primești, dupǎ care deveneai omul de pazǎ și se puteau sǎruta ei doi, în voie; în spatele cǎminului cultural, la dulap(o roatǎ din lemn care te învârtea), pe dupǎ vreun boschet în curtea bisericii, sau dincolo de șosea în groapa Linii, ascunși de terasamentul cǎii ferate.
            Pe mine, nu mǎ interesa de la Pistol decât ciocolata.      Tare mult se iubeau amândoi și multǎ ciocolatǎ am mâncat în anul ǎla! La un moment dat a vrut sǎ pǎrǎseascǎ școala normalǎ pentru el, dar a potolit-o Victo, trecând peste pazǎ și administrându-le, în stânga și-n dreapta, un potop de lovituri cu o jordie, amândurora, fǎrǎ sǎ noteze în carneţel. N-aș fi crezut cǎ nu se vor cǎsǎtori.

*
            Ușor abǎtut tata nu știa de unde sǎ apuce firul. Se așezase în capul mesei lungi, spre fereastrǎ, iar eu în celǎlalt capǎt al mesei, spre ușǎ. Brusc, l-am auzit parcǎ de departe
            – Bursucel, ca sǎ știi, Dona noastrǎ mai are o mamǎ. Dupǎ amiazǎ va ajunge și ea aici și va sta cu noi la masǎ. Cum adicǎ, mi se învalmǎșirǎ gândurile, o sǎ vinǎ sǎ ne-o ia pe Dona noastrǎ? Și mama, Victo, o s-o lase? Chit cǎ erau un pic certate, ea n-are nimic de zis? Noi ce sǎ facem fǎrǎ Dona? Parcǎ citindu-mi gândurile tata continuǎ.
            – Vine doar s-o cunoascǎ, nu ca sǎ-i strice rosturile. Vine o vede și pleacǎ. Cum a mai plecat o datǎ. Nu i se ghicea vreo urmǎ de pǎrere de rǎu. Doar frustrarea bǎrbatului.             – O sǎ vǎ povesteascǎ maicǎ-ta mai mult. Cred cǎ a avut dreptate. Trebuia sǎ vǎ spunem mai demult. Și mi-a fǎcut semn sǎ plec și sǎ o trimit pe Dona. Cu Mara deja vorbise.
            Victo își fǎcea de rost prin bucǎtǎrie. Mara învârtea în mîini mecanic o pǎpușǎ, eu rǎmǎsesem mutǎ, ca maica mare Teia Dumnezeu s-o odihneascǎ! în picioare, lângǎ ușa dintre camere. Am vǎzut-o pe geamul dinspre bucǎtǎrie întrând din salǎ pe Gardista, cealaltǎ bunicǎ din partea mamei. A rǎmas acolo îmbrǎcatǎ în costumul ei, cu ie și velinţe, stand de vorbǎ cu Victo și trǎgând cu coada ochiului la mine. Dupǎ câteva minute a apǎrut și Dona, plângea. Rar am vǎzut-o plângând. Nici mǎcar atunci când a croit-o Victo cu jordia. Pistol a luat-o la fugǎ, ea a rǎmas dreaptǎ pe loc, ferindu-se doar cu mâna la faţǎ. N-a mai vorbit de-atunci cu Pistol. Nu i-a plǎcut cǎ a ales sǎ fugǎ în loc sǎ vorbeascǎ, sǎ argumenteze ceva. Oricum, atunci cu Victo nu s-ar fi putut vorbi.
            Ne-am repezit amândouǎ și eu și Mara cǎtre sora mai mare, luându-ne în braţe. A intrat și mama, ne-a cuprins pe dupǎ umeri. Plângeam toate, ne scuturam într-un plâns pe mai multe voci.
            – Fǎ proastelor, mai tǎceţi dracu din gurǎ cǎ nu muri-i eu! Tu Victorie, du-te la bucǎtǎrie cǎ ţi se arde în cuptor prǎjitura, deja miroase a scrum și te faci de râs! Râde Gela de tine! Iar voi toantelor, staţi jos sǎ vǎ spun cum a fost.
            Așa am aflat cǎ Gela l-a lǎsat singur pe tata cu Dona de la șase luni. Cǎ în afarǎ de Gela, Titi a mai avut o nevastǎ, pe Valeria, tare frumoasǎ dar n-a avut noroc de ea. A murit înpușcatǎ în șold de vǎrǎ-su Petruţ, vǎr primar cu Titi, dintr-un accident. A pierdut prea mult sânge pânǎ sǎ ajungǎ la spital. Au stat împreunǎ trei luni. În vremile alea, dupǎ rǎzboi Titi a lucrat un timp la București, la un ziar, sǎ-l întrebaţi pe el la ce ziar, parcǎ îi zicea Universul. Activa și la partidul lui Titel Petrescu. Eram ceva neamuri, mai de departe. Titel Petrescu e înmormântat aici în Rǎdești. Și Vasilescu, fratele Gelei, vecinu Costel, se bǎgase la tineret. Ei doi au rǎmas prieteni pentru toatǎ viaţa. De la el a cunoscut-o mai târziu pe Gela. Gardista se așezase în fotoliul lui tata, de lângǎ soba de teracotǎ. Acolo era locul lui.
            – Rǎmǎsesem la Valeria. Nu știu cum se face, dar Titi a ajuns pânǎ la urmǎ la comuniști. L-au trimis din București, înainte de alegeri, în campanie. Rǎspundea de toatǎ Regiunea Muscel. Veneau de la o întrunire. Și întrunire, și nuntǎ!... El și Petruţ aveau pistoale la ei. Vremile nu erau sigure. Arsenescu și ai lui stǎpâneau încǎ munţii, sus de Câmpulung. Valeria era cu ei. Tineri, frumoși, treceau dealul de la Piţigaia încǎlziţi nu numai de discuţie, ci și de ţuica de la nuntǎ. Toatǎ lumea era a lor! Și, cum e pârdalnica de viaţǎ, în jocǎ s-a descǎrcat pistolul lui Petruţ, fǎcându-i praf o arterǎ de la picior. Se opri și-și fǎcu o cruce mare, uitându-se dincolo de tavanul casei.
            – Greu a depǎșit momentul Titi! Ajunsese din om neom și ca sǎ mai iasǎ din cârciumi, s-a gândit sǎ încerce și altfel. Așa a cunoscut-o prin Vasilescu pe Gela. Acu sǎ știţi cǎ Gela, era tot frumoasǎ, dar rece, calculatǎ, nu trǎia intens ca Valeria. Avidǎ dupǎ bani, repede au izbucnit certurile. Titi nu-i aduce cât trebuie. Începuserǎ necazurile cu partidul. Cineneva la cadre, descoperise scame în biografie, iar când s-a întâmplat cu Valeria, au gǎsit motiv sǎ-i ridice carnetul de partid.
            Gela a priceput cǎ așteptǎrile sale sunt grav ameninţate și arunca tot mai atentǎ privirile împrejur. Între timp nǎscuse. Deja fizicul intrase repede pe fǎgașul refacerii și ajungând la greutatea optimǎ s-a gândit cǎ e timpul sǎ-și refacǎ socotelile. Oferta lui Titi de a pǎstra el pe Dona, i-a mai rezolvat un rest. Se simţea în vorbele babei, o femeie isteaţǎ cu mult bun simţ rǎmasǎ vǎduvǎ de tânǎrǎ în respect pentru omul ei Gardistul, lipsa de înţelegere pentru faptele Gelei. Cum sǎ te numești mamǎ de copil dacǎ nu-l crești? Ea s-a descurcat singurǎ cu cele trei fete ale ei.
            – Pe Victoria i-am dat-o lui Titi cu condicuţǎ. Rosti Gardista. Ce sǎ fie aia condicuţǎ? Ne-am uitat la Dona, doar nu degeaba fǎcea Școala Normalǎ. Dǎdu din umeri. Știa ceva din romanele ei, dar nu se potrivea.
            – Adicǎ nu avea vârsta, fǎ proastelor! Era așa ca Mara. De fapt Titi s-a trezit pe cap cu doi copii de crescut. Victoria a ţinut-o pe Dona în braţe de la opt luni. Și odatǎ se opri din povestit.
            Titi trecu prin camerǎ cu cana cu flori în mânǎ, merse pânǎ la gardul dinspre calea feratǎ și aruncǎ florile în groapa Linii. Apoi scose o ciuturǎ de apǎ de la puţ, spǎlǎ bine cana și intrǎ în beci. Noi îl urmǎream ciorchine la geam, sǎ vedem ce face.    
            – Lǎsaţi-l cǎ e supǎrat și el! Și-a adus aminte! Cu cana plinǎ ochi intrǎ înapoi în casǎ.

– Sǎru’mâna Gardisto! Nu te-am vǎzut. Bei un vin?...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Ma intereseaza comentariile ,fie si rautacioase