marți, 27 octombrie 2015

Nuntã utecistã cu dar. Povești din Cutia de viteze


Pe inginerul Costescu ȋl stiam, ȋnainte de a-l cunoaște cu adevãrat, dintr-o ȋmprejurare fãrã șanse sã-mi iasã din minte. Eram cu cȃțiva dintre prietenii mei, aspiranți ȋntr-ale literaturii, ȋn restaurantul Muntenia, nu pentru cã ne-ar fi scos banii afarã din casã, ci doar cã acolo lucra Maria una dintre verișoarele mele cu zȃmbet deschis și privirea caldã, de care m-aș fi ȋndrãgostit cu siguranțã dacã n-am fi copilãrit ȋmpreunã și nu ne-am fi știut de veri.

Mã proteja oarecum și auzind de la mine cã ȋmi place Elena, o fatã cu veleitãți de actrițã care se lipise de grupul nostru, s-a gȃndit sã trecem ȋntr-o searã sã o cunoascã.

– Tu te arunci ca bolovanul, fãrã sã cercetezi ȋnainte cȃt e balta de adȃncã!

Nu puteam veni doar cu ea, cã ar fi bãtut la ochi. Așa cã am descins cu tot grupul la o cinã festivã. Ce sã sãrbãtorim? Musai sã fie o aniversare și ne-am gȃndit sã sãrbãtorim 80 de ani pȃnã ce murim. Calculase Iordache, maurul, ziua de apoi și era sigur cã lumea se va sfȃrși odatã cu noi.

Atmosfera era exuberantã, și fetele strãluceau ca niciodatã. Și Gess, și Claudia, și Mariana Ștefan, și Elena, și Aloma. Parcã veniserã de bunã voie la serbãri, sabinele – la Roma.

La um moment dat se ridicã de la masã si veni ȋnspre noi, ȋmpleticindu-se printre scaune, cel pe care aveam sã aflu ulterior cã ȋl chema Costescu. Era musai ca ȋn seara asta s-o rãpeascã pe Sabina. Și se nimerise ca Sabina lui, sã fie Elena mea.

Ȋntre timp, cele douã blonde ȋmbrãcate profesionist, sumar, cu care se aflase Vasile la masã, pãrãsite temporar, reușiserã sã ȋmpartã cinstit banii gãsiți ȋn portofelul lui scos din buzunar. Erau din fauna locului, fete cunoscute dintre cele ce-ți ȋnfrumusețau nopțile pe o friptiurã și un pahar cu vin, la Muntenia ȋn Cartierul roșu al socialismului deplin. Nu gãsiserã nici un strain și se mulțumiserã firescu, cu mai puținul sigur, al lui Vasile Costescu.

Maria ȋncerca sã-l opreascã, cu vocea blȃndã și surȃsul ei diafan:

– Mãi Vasile ai grijã cã sunt doi securiști la masa vecinã.

– Ȋmi bag… ȋn securitatea lor! Și cu avȃnt spre tavan a țȃșnit de pe covor, urcȃndu-se cu picioarele pe masã.

Bãi securiștilor, ieșiți bãi ȋn aia mea la luminã! Sã vã vadã poporul cu gura plinã!

Elena ȋnghețase și se bãgase strȃns ȋn mine, dar se pare cã Vasile o uitase. Altceva ȋi fierbea dumnealui ȋn vine. Avea un cui pe securitate și, și-ar fi dorit s-o dea pe spate ȋn seara aia, ȋn patul lui.

Pȃnã la urmã Maria a reușit sã-l potoleascã și l-a dus ȋnapoi la blonde. Cele douã l-au ȋncadrat și au plecat cu el sprijinindu-l de brațe, afarã. Cã s-au dus la teatru, sau la garã?… Nu știu ȋncotro au luat-o, n-am un rãspuns, nu știu unde au ajuns, nu i-am urmãrit. 
Nu i-au urmãrit nici securiștii, triștii de ei! Erau ȋntr-o misiune de ascultare pe viu. S-au fãcut cã plouã. Se pare cã noi eram misiunea dumnealor cum am aflat mai tȃrziu.

Maria ne-a dat la urmã toate explicațiile.

– Curvele alea douã l-au ȋmbãtat ca sã-i ia banii. Vasile e inginer la uzinã, un om extraordinar pȃnã ce nu apucã sã bea. Manierat, cumsecade, cȃnd bea e alt om.

                                                                     *

Ne-am reȋntȃlnit la Cutia de viteze, dupã ce avusese loc procesul public de la Casa Tineretului, iar "grupul albaștrilor", scoși din facultãți, dar salvați de pușcãrie ȋn ultimul moment, pentru vina de a gȃndi liber și a scrie poezie abstractã ȋn vers alb, fãrã fior patriotic, fusese trimis la reeducare ȋngroșand rȃndurile clasei muncitoare.

Vasile Costescu era șef de secție. Tehnic! respectat! Nu s-a dat ȋn vorbã, am crezut cã nu m-a reținut din acea ȋntȃmplare. Pe fazã, nici eu n-am spus la nimeni cã l-am cunoscut și ȋn altã ipostazã.

Odatã, trecuserã doi ani, viața mea se calmase cumva, ȋși regãsise un curs. Fusesem reprimit ȋn UTC dupã șase luni de la excludere. Statutul prevedea minim un an, dar se primise dispoziție de la organul central. Probabil se știa cã se facuse o greșealã, sau un abuz de dragul exemplului, și pentru cã nu ȋnfundasem pușcãriile, se temeau sã nu se audã la Europa Liberã.

Am fost ales curȃnd secretar UTC pe secție. Mi se pãrea cã lucrurile intrã ȋn normal și puteam sã-mi reconstruiesc viitorul. Mã ȋndrãgostisem de o colegã de muncã de la calitate, voiam sã ne cãsãtorim, (a ajuns soția mea) și rãmȃneam peste program cȃnd lucra ȋn schimbul de dupã amiazã, ca sã mai stãm de vorbã sã ne punem la cale viața. Se pare cã mã trãgea ața.

Grupa de control avea o cabinã mai feritã cu cȃteva birouri, ȋn interiorul secției. Ioana controlase pe linie niște piese și se spãla pe mȃini. Eram singuri. Ea ȋn fața chiuvetei și eu ȋn spatele ei. Nu m-am putut abține, brațele au vrut s-o cuprindã și am sãrutat-o. S-a deschis ușa… ȋn oglindã, masiv, cu mustãți, fioros, a intrat inginerul sef de productie pe uzinã, inginerul Licu. Mie mi-a scãpat sufletul pe jos.

– Voi ce faceti aici? N-aveti timp acasã? A luat telefonul si a chemat șeful personalului sã ne desfacã la amȃndoi contractul de muncã. A ajuns și Costescu. L-a luat de braț pe Licu și cãtre ușã l-am auzit spunȃnd:

– Știți cum e, ți se mai aprind cãlcȃiele cȃteodatã!

(Licu avea renume, nu era un lucru nou. Se plimba prin uzinã, lua la rȃnd magaziile, spunea glume și unde vedea o fatã frumoasã, o chema la el ȋn birou ȋntrebȃnd-o dacã se ȋncumetã sã-i facã o cafea. Niciodatã nu lua pe cineva direct din producție, sã nu se opreascã, Doamne ferește, banda din cauza  sa. Pe vremea aia mobilierul era complet ȋn birourile șefilor, cu robot de bucãtãrie, bar și canapea. Nu se știa cȃnd dãdea Domnul sã ajungi acasã! Te mai ȋncãiera somnul, uzina era viața ta!)

– Ionescu e un bãiat bun, secretar de UTC pe secție, iar ea, e fata cu care se ȋnsoarã.

Peste 2 sãptãmȃni am facut nuntã, Ghe. Damian secretarul UTC pe uzinã a vrut sã fie nunta utecistã și din partea Comitetului ne-a adus darul.  O ilustrã lustrã, pe care o am și acum pe undeva.

Costescu, fãrã sã vrea a pus umãrul la cãsãtoria mea.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Ma intereseaza comentariile ,fie si rautacioase