miercuri, 28 decembrie 2011

Cronica la Dosarul "Albastrii"


Pericolul Albastru

 
          Orașul Pitești a stat ani de zile pe un substrat înțesat cu dinamită. N-ar fi trebuit decât o simplă scânteie ca să sară în aer. Cu toate cartierele sale, cu suburbiile de la Ciocănei la Bănănăi, de la Prundu la Găvana. Și mulți dintre kamikazii și talibanii care umblau să aprindă fitilul, se află azi printre noi. Niște băieți pe atunci, de abia dați în tulee.
           Nu sunt vorbe în vânt. Dimpotrivă, documente olografe sau dactilografiate pe hârtie cu antete și întărite cu ștampile și semnături de persoane cu autoritate asupra destinelor umane. Rapoarte, adrese, interogatorii, declarații, procese verbale de constatare, de anchete, de descindere, de arestare. De trimitere în judecată, în închisoare, în colonii de exterminare. Trimiteri...
           Dacă e să credem în aceste documente ale securității, republicate parțial și periate din dosarele celor urmăriți, supravegheați, arestați, anchetați, judecați, pericolul distrugerii orașului și securității statului era atât de mare încât necesita și justifica o forță de represiune tot mai puternică, mai vigilentă, mai activă și mai bine dotată.
           Este uluitor să afli ce mult personal și ce rețea ramificată avea aparatul terorist, de la informatori din rândurile anonime la generali cu multe stele pe epoleți. Sistemul își strecura agenții sub acoperire până și în populația școlară, ba chiar în organizațiile de partid, la toate nivelele. În același timp exista culpa de a nu-ți ”demasca” prietenii, chiar membri de familie, cunoscută în documente ca ”atitudine de gură cască” sau, și mai rău, ”pactizarea cu dușmanul de clasă”.
           Pericolul pentru Pitești venea din partea unor elevi, studenți, funcționari, muncitori, scriitori, artiști, tineri fără ocupație, considerați ”paraziți sociali”.
Documentele pe care le avem deocamdată la îndemâna publicului sunt cele publicate în cărți, reviste, ziare de către eroii acelor zile: Aurel Sibiceanu, Ion Toma Ionescu, Valentin Predescu. Mai strângeau materiale scriitorii Dan Rotaru, Mihai Ecovoiu, și este de presupus Călin Vlasie, Virgil Diaconu, Florin Silișteanu și mulți alții cu biografiile trecute în stranii documente.
           În cartea masivă ”Dosarul Albaștri”, semnată de scriitorul Ion Toma Ionescu, autor al mai multor volume de versuri, e vorba de numai o grupare de ”revoluționari” din multe altele. Care a funcționat numai cinci ani până când a fost destrămată printr-un proces cu public la Casa de Cultură a Tineretului.
           De fapt acele elemente dubioase și periculoase, care trebuiau anihilate, nu erau decât niște tineri neconformiști, care nu acceptau nici măcar constrângerile familiale. Drept pentru care unii dintre ei au fugit de acasă, ba chiar părinții s-au ”lepădat” de ei, cum a fost cazul lui Nicolae Radu.   
           Toți foarte talentați. Claudia Duminică a făcut câteva roluri de excepție pe scena teatruluil, lui Nicolae Radu, mi se pare încă elev, i s-a inclus o piesă ”Unde fugi Corina” în repertoriul aceleiași instituții artistice și exemplele s-ar putea înmulți. Am scris cinstit despre creațiile lor, în presa locală și centrală, considerându-mă obligat să-i încurajez și să-i susțin.
           Ce pericol puteau să prezinte ”Albaștrii” și tinerii din alte grupări de acest fel? Se întâlneau la ceainărie, la ”Terasa Turcului”, la ”Bar de zi”, sau la locuința unuia dintre ei. La o ceașcă de cafea sau un pahar de sifon, la un covrig, la o sorbitură de coniac.               

          Discutau cărți citite, ce-i drept unele interzise, spuneau poezii, în intimitate cântau, dansau, se iubeau... Învinuiți la început de cosmopolitism, de apoliticism, de pesimism, chiar de parazitism, au ajuns să fie declarați elemente dușmănoase. Nici revoluționari, nici partizani, nici sabotori, nici spioni: fără organizare, fără comandament, fără program, fără strategie și tactică, fără intenții de luptă nu puteau fi o organizație revoluționară decât în prezentarea securității, care avea nevoie de victime ca să-și legitimeze existența și lefurile.
          Palidă de la început, lovită din afară, uzată pe dinăuntru, mișcarea nu a putut să reziste multă vreme. Nu au lipsit cei care să cedeze și chiar să trădeze, mărturisind, sub presiune, chiar păcate pe care nu le aveau și acuzându-și prietenii chiar pentru mai mult decât au făcut.
           Procesul cu public, la care au fost aduși cu sila zeci de tineri din fabrici, din facultăți, din școli, din birouri, culeși de pe stradă, avea rolul declarat de a-i recupera pe acești tineri rătăciți și a-i reda societății ca să fie educați în câmpul muncii. Dar cu intenția de a vârî frica în gândurile celor care ar fi vrut să mai încerce asemenea experiențe. Nu s-a lăsat cu condamnări grele, deși unii participanți cereau zgomotos pedepse cât mai mari, așa după cum fuseseră puși la cale, dar destinele lor au fost deviate, ascensiunea blocată.
           Autorul acestei cărți, personaj în același timp, Ion Toma Ionescu, nu orientează reflectoarele asupra lui, nu se bate cu pumnul în piept, nu bate din pinteni, nu se dă cel mai mare și mai tare. Încă un motiv, pe lângă abundența documentelor, de a ne convinge că avem de-a face cu o carte care exclude fabulația deși se citește ca un roman senzațional.


Prof. Marin Ioniţă

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Ma intereseaza comentariile ,fie si rautacioase