joi, 22 decembrie 2011

File din Dosarul Albastrii. La revolutie


Aşadar ne-am convertit în informatori ca Nae. Unii. Or mai fi?... Alţii ne-am ascuns, ne-am izolat, ca mine, ne-am chinuit să uităm, am întors filele. Dar n-am putut, nu puteai să scrii ce voiai, paginile nu mai erau libere.
Personal am crezut că mă pot reinventa la uzină. M-am topit în mase. Masele, oameni cumsecade cu grijile şi necazurile lor. În locul versurilor, curând am început să scriu dări de seamă, mai întâi la UTC. UTC-ul mă reprimise ca membru, nestatutar, după şase luni de la excludere. Când s-a-mplinit un an, colegii m-au ales secretar UTC pe o secţie cu peste 700 de salariaţi.
Aspiraţiile înalte le-am şters din memorie. În locul spectacolelor de teatru visate mi-am făcut o brigade artistică la secţie, colindând apoi toată ţara în concursurile „Cantării Romaniei”
Mă invârteam într-o lume mică, cu satisfacţii şi împliniri pe măsură. Am fost primit în partid, apoi ales secretar al unei organizaţii de bază. Mi-am întemeiat familie. Munceam conştiincios, toţi mă apreciau. Uitam cu sârg lucrurile mari, implicându-mă în cele mărunte. Îmi aduceam aportul la împlinirea „tipologiei” omului nou. Pierdusem aspiraţiile universitare, păstram ascuns doar visul unui Ştefan Gheorghiu, apreciind că după interdicţia de a putea publica, era singura cale, prin intermediul ziaristicii, de a forţa redeschiderea porţii. Dar mi-au respins dosarul.
Zona aceea tulbure, ştearsă din minte, se întinsese  ca o pată de cerneală albastră vărsată pe foile dosarului meu. „Ionescule intră în rând! Trageţi capul!”  Mult mai târziu, prea târziu se pare, s-a vrut totuşi să se facă dovada spălării „păcatelor de tinereţe” şi am fost trimis la Şcoala de partid de un an de la Craiova. Mi se promisese atunci că la întoarcere voi avea şi un apartament nou, cu trei camere, crescuse familia, rangul, pretenţiile.
Un bun amic Ion Bulearcă  mi-a zis la plecare, eu cumva mândru nevoie mare că prind ultimul tren:
– La cât de ghinionist eşti, ai grijă să nu sară trenul de pe şină! E autentic. Era toamna lui '89. Cătă dreptate avea, a sărit… poate revin! Nu, nu revin, mai bine acum, să descriu măcar secvenţa...

*

Şcoala de partid de pe strada Brestei era bine organizată. Ca o cetate înconjurată de ziduri, separată de colcăiala obişnuită a mahalalei. Îşi umplea curtea interioară, din două în două ore în pauzele dintre cursuri, cu oameni în general maturi, îmbracaţi în costume cu cravata aferentă, fără pretenţia de a fi şi asortată. Erau acolo primari de comune, secretari de comitete de partid sau organizaţii de bază din mari intreprinderi. Nu-i obliga nimeni să poarte uniformă. Era doar respectul...
Norocul, pentru a destinde atmosfera, altfel destul de sobră, şi a mai deschide culorile, consta în apariţiile celor câteva tinere fete de la Şcoala UTC cu aceeaşi locaţie, în jurul cârora se organizau grămezile spontane.
Pauzele scurte, măturau curtea disciplinat, nu ca într-o şcoala cu elevi normali, uitaţi ici şi colo pe terenuri de joacă sau sportive. Nu era cazul.
Aveam de toate în teritoriul privilegiat, înconjurat de ziduri. Sală de mese cu cantină proprie, bine aprovizionată, bufet cu produse alimentare la preţuri rezonabile
(Sâmbăta când plecam acasă cumpăram de aici alimente pentru familie, altfel de negăsit în galantarele mai mult goale ale vremurilor, în care făceau epocă adidaşii şi tacâmurile de pui, şi acestea sub semnul cozilor nesfârşite).
După amiezele le petreceam în aceleaşi săli de studiu, pregătindu-ne pentru ziua următoare. Seara, în mod organizat vizionam un spectacol la teatru, sau la operetă, instituţii cu care şcoala avea contract. (Frumoase seri, dincolo de culturalizarea intensivă!)
Camerele cu două sau trei paturi ofereau condiţii întru totul decente. Despre programa de studiu, neinteresant, nu are relevanţă pentru subiect, în orice caz trebuie spus, nu toţi profesorii erau dogmatici.
Practic am făcut această divagaţie, doar pentru săptămâna timişoreană a revolu-ţiei. Nimic nu a pătruns atunci, nici o informaţie, surprinzător, dincolo de zidurile cetăţii. Ne aflam într-un teritoriu interzis. Zvonurile parcă au fost restricţionate în cabina porta-rului, speriat şi el de pistolul de la şold primit de puţin timp în dotare. Craiovenii externi, ce plecau acasă, după orele de predare, nu mai veniseră de câteva zile. Desigur sub im-periul evenimentelor, opriţi să comunice veştile răspândite de Europa liberă.
Imposibil, să nu se fi aflat şi în interior ce se întâmpla la Timişoara, dar cursan-ţilor cred, le era frică să discute între ei, erau la mijloc vieţi omeneşti, sistemul avea de-sigur ochii şi urechile larg deschise.
Cu o seară înaintea mitingului din 22 Decembrie, în curtea şcolii s-au petrecut lucruri greu de explicat. Directoarea, o persoană respectabilă cu haina cernită de puţin timp pentru soţul ei, jovială cum nu apăruse până atunci, în mijlocul cursanţilor, arăta dintr-un album poze din timpul studenţiei sale la Moscova, unde era alături de Gorbaciov si de Ion Iliescu, despre care avea numai cuvinte de apreciere. Nu a pomenit nimic despre timişorenii împuşcaţi în stradă, doar a făcut aluzii limpezi la faptul că Ion Iliescu era pre-gătit, merituos, pentru viitoare funcţii de conducere în partid.
Mărturisesc, recunoscându-mi infirmitatea politică, pentru prima oară auzeam rostit acel nume. Contextul l-am reevaluat mai târziu, atunci când preşedintele Iliescu susţinea cu tărie la televizor că nu l-a cunoscut niciodată pe Gorbaciov. Directoarea, al cărui nume îmi scapă, pe care n-o mai văzusem la taifas, cu aşa un număr imens de cursanţi strânşi ciorchine în jurul ei, ne-a anunţat că a doua zi îl vom avea musafir pe Traian Ştefănescu, Prim-secretarul judeţului ce ne va ţine o prelegere în amfiteatru. 
Ajunşi în cameră, deja realitatea ne prinsese din urmă. Răbufnise. Făcusem legă-turile, şi în plus circula zvonul că Traian Ştefănescu vine cu arme, noi fiind cei mai legi-timi apărători ai regimului şi valorilor sale, urma să fim trimişi la Timişoara. Noaptea a defilat agitată, ca şi altă dată, într-o totală dependenţa de nesomn.
Dimineaţa, majoritatea profesorilor nu s-au prezentat la ore, şi nici Traian Ştefănescu nu şi-a mai făcut apariţia. În fiecare sală de curs a fost adus un televizor pentru vizionare organizată şi cu toţii aşteptam tensionaţi începerea mitingului anunţat al lui Ceauşescu. De la primele semne de panică în mulţimea din piaţă, am ştiut. Deraiase trenul. Am vorbit cu Georgică Mănescu, un coleg din uzină să escaladăm gardul, zărisem dimineaţă  porţile încuiate cu lacăt. Am riscat. Fără geamantanele cu lucrurile personale, care desigur ar fi bătut la ochi.
Am sărit. Portarul s-a uitat la noi n-a avut reacţie. Alergam pe străzile ce înce-puseră să freamăte în Craiova. La geamul unei vitrine în ecranul televizorului, aprope de gară, l-am zărit pe Dinescu. Orice s-ar spune Dinescu şi-a asumat un risc adevărat atunci, n-a sărit gardul ca noi, de frică. Aş vrea să nuanţez totuşi acea frică. Ea era generată de imaginea pistoalelor, imi rămasese în memorie pistolul tremurat al comandantului securităţii îndreptat spre mine la 20 de ani, cum ar fi fost să-l simt rece în mâna mea şi să-l îndrept...
La gară, trenul spre Bucureşti a plecat normal. Am cumpărat bilete în ultima clipă. În tren au fost oarece probleme. Într-un compartiment de alături un aparat de radio portabil deborda panică. Locomotiva s-a oprit de nenumărate ori, claxonând în neştire pe parcurs, în afara opririlor din gări. Pe coridor nu mai trecea nici un conductor, pe cine să întrebi ce se întâmplă. Georgică a venit cu o idee la urechea mea, să aruncăm pe geam legitimaţiile de la şcoală, erau roşii. Dacă vin revoluţionarii şi ne controlează. Nu le-am aruncat. Păstrez legitimaţia şi acum, dacă nu mă înşel mai am chiar şi carnetul de partid. E întâmplarea mea până la urmă.
Să mai povestesc, cum după două luni cu soţia, de gura ei, am revenit în Craiova pentru a-mi recupera geamantanul cu haine şi, că eu neavând curaj să mă apropii am aşteptat-o în capătul străzii, necrezând că dispăruse portarul cu pistolul lui din poarta cetăţii?!…

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Ma intereseaza comentariile ,fie si rautacioase