marți, 6 decembrie 2011

Scene la Gaudeamus


         Timpul provincialului ajuns în Bucureşti se socoteşte un pic altfel, are alt preţ, uşor umflat, datorită  grijii de a nu-l scăpa Doamne fereşte pe jos, în mulţime, să-i fie zdrobită ţeasta sub tălpile ca nişte şenile de tanc ale bucureştenilor. Am intrat în şirul de oameni păstrând o discreţie rezonabilă şi ţinând aproape de Aurel Sibiceanu, cap compasul meu, fluturându-şi barbişonul, mândru ca un stegar, în şuvoiul ce se vărsa în burta pavilionului central, atras de misterul adâncurilor.
          Arhipelagul Gaudeamus, se arăta ca un şirag de insule înălţat pe o încrengătură de corali ale căror schelete fosforescente te fixau de pe standuri, cu sute de mii de ochi care de care mai expresivi, ce făceau imposibilă alegerea ţintei, dacă eventual nu ti-o pregătisei de-acasă în linişte.
Marile edituri aliniate la intrare, licitau oferta bogată de evenimente şi lansări. Am ales Paralela 45 căutându-mi propria-mi carte, Dosarul Albaştrii, o bărcuţă de hârtie plăsmuită din file îngălbenite şi triste descoperite întâmplător după 40 de ani de căutări eşuate, pe o tarabă la  CNSAS.
Am dat de ea până la urmă, undeva într-o margine, gata-gata să se scufunde. În sinea mea m-am bucurat că e totuşi acolo în bătaia vântului. Nimerisem vâltoarea unui eveniment în desfăşurare şi trăgându-mi răsuflarea, mi-am rotit privirea mai atent pe feţele cunoscute din poze, în mare parte, ale figurilor de ceară. Aerul rarefiat pe care-l respiram şi statura celor din jur, mi-a dat credinţa că aveam alături, vie, o parte importantă a literaturii.
Paul Cornea, Livius Ciocârlie, Răzvan Voncu, Paul Cernat, Ioan Es Pop, un cristian, se strânseseră cu prilejul lansării a două cărţi la două aniversări a 70 de ani, în jurul lui Eugen Negrici. Pregătiţi să vorbească, aveam să aflu curând, mai mulţi despre Eugen Negrici şi puţini despre Angela Marinescu. 
Aparatele de filmat şi blitz-urile pentru fotografii simţiseră  că acolo urma să se întâmple ceva. Public numeros, select şi undeva în dreapta Nicolae Breban se întreţinea cordial cu Aura Cristi şi Călin Vlasie, mentorul şi patronul editurii, contrabalansând un centru de greutate.
Cu turbanul pe cap mai spre stânga scenei, la social democraţi, Angela Marinescu fremătând înaintea cursei, şfichiuia aerul cu o biciuşcă. Nu era doar amazoana, se contopise una cu iapa de rasă ce nu se lăsa parcă strunită sub dârlogi, scotea fum pe nări agasată de bâzâitul plicticos al muştelor, în mijlocul câtorva poetese unde nimerise întâmplător, aşteptând confruntarea.
Taberele se reuniră ca la un semn la numărătoarea inversă din microfon (4,3,2,1.). Breban refuză politicos invitaţia de a sta lângă ceilalţi în faţă, emiţând precizarea că nu face parte dintre cei aleşi, dar va spune şi el câteva vorbe din public, la sfărşit.
După ce Paul Cornea dădu semnalul citind un întreg laudaţio pentru Eugen Negrici îşi împăturii hârtia în înjurătura spurcată a Angelei: „Da când ai să scri trei cuvinte vreodată şi despre mine!”, continuând în urechile mele, neauzit, „bătrân decrepit!”...
Nici ceilalţi nu se omorâră cu vorbele dedicate Angelei.
un cristian, încercă să schimbe ceva, dar era scris cu literă mică. Doar Breban la sfârşit, aşeză cumva altfel lucrurile suind-o pe marea poetă la locul ei pe soclu.
Nu i-a căzut bine pe soclu Angelei Marinescu ( nici că mai înţeleg ceva, a refuzat recent şi premiul Mihai Eminescu al Academiei, de unde frustrarea că e nedreptăţită?) şi luînd cuvântul, coborî în piaţă printre precupeţe, într-o  diatribă teribilă împotriva actului critic, spiritului de gaşcă cultivat intens, incompetenţei şi obedienţei celor care le-au cocoţat acolo sus, după triada Veronica Porumbacu, Maria Banus şi Nina Casian, doar pe Ileana Mălăncioiu şi Ana Blandiana, lăngă alţi potentaţi nobelişti, masculi feroce, trişti.
Nu-l iertă nici pe Eugen Negrici, partenerul ei de lansare, care n-a binevoit să coboare din turnul lui de estet în clocotul poeziei sale.
Răcorită oarecum, n-a găsit totuşi momentul să-şi explice gestul, dacă tot e văzută ca un poet neinsemnat, cum de oare i s-a oferit prilejul să refuze Premiul Academiei? gest de frondă, stimabil, pe care se zice l-ar fi adoptat, nu ştim precis din ce motive.
De unde te aşteptai mai puţin a venit şi replica, la sfârşit, profesorul Eugen Negrici, elegant, ca un adevărat Cavaler al mesei rotunde citind din noul său volum, calm, aşezat, câteva pagini stralucite consacrate fără dubiu marei poete .
Parcă se mai luminase si figura conflictuală a Angelei. Ea tot dădea din cap nemulţumită, ieşise clar pe locul 2, dar ei i se închinau ode.
L-am căutat din priviri pe Aurel Sibiceanu ca să-l întreb...  nu era. Dispăruse şi Vlasie. As fi vrut să-i ofer lui Nicolae Breban Dosarul Albastrii şi n-aveam bani să-l cumpăr.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Ma intereseaza comentariile ,fie si rautacioase