duminică, 3 februarie 2013

Îndoiala



             Omul avea un braţ de scrumbii. Le ţinea strâns, ca să nu-i alunece. Traversa deşertul. Un copac desfrunzit în mers ce zgâria arşiţa cu crengile lui uscate! Îşi pierduse de mult cuvintele. Nu mai avea cu ce să-şi îmbrace gândurile. Şi gândurile îi înţepeniseră ca nişte flori de gheaţă în ochi. O pojghiţă subţire.

            Când şi când din crengile amorţite cădea câte o scrumbie ca un fruct prea copt. Se apleca s-o ridice, dar cădea alta la loc. Un timp, le-a perpelit în sarea nisipului fierbinte. Le împingea în faţă lui cu piciorul şi urmându-le, făcea din nou câţiva paşi. Îşi pierdu răbdarea curând. Obosise. Nu se mai putea apleca.

            S-a trezit ca din somn, buimac, la ultima scrumbie. Sfârâia în mâna sa de parcă s-ar fi aflat pe jar. Şi-a şters cu dosul palmei, apăsat, gheaţa din amândoi ochii.

           
               –Doamne şi acum ce mă fac!?... Se regăsise-n cuvinte şi gândea. Dacă merg înapoi poate dau de scrumbii. Dacă merg înainte…

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu