miercuri, 20 iulie 2016

"Mă simt bine în dimineaţa asta, cred că am să-i îngrop pe toţi!...



Nu întoarce nimeni mortul de la groapă! Zice o vorbă românească. Nici pe dragul nostru Radu Beligan nu-l mai întoarce nimeni să împlinească suta de ani. Dumnezeu să-l odihnească fără pauze până departe şi să-l binecuvânteze cu aplauze!
 Mai cer doar doliu naţional pentru marele artist!

Continui fără legătură cu evenimentul trist...

Numai Facebook-ul sapă şi dezgroapă an de an texte pe care le credeai moarte. M-am gândit că ar supravieţui ca pretexte într-o carte.
Cititorule cine eşti, dă like numai dacă îţi place ce citeşti!...
 



Amintiri cu scriitori

                                                                             Ion Toma Ionescu



         Timpul provincialului ajuns în Bucureşti se socoteşte un pic altfel, are alt preţ uşor umflat datorită  grijii de a nu-l scăpa Doamne fereşte pe jos, în mulţime, să-i fie zdrobită ţeasta sub tălpile ca nişte şenile de tanc ale bucureştenilor. Am intrat în mulţimea de oameni păstrând o discreţie rezonabilă şi ţinând aproape de Aurel Sibiceanu, cap compasul meu, fluturându-şi barbişonul mândru ca un stegar, în şuvoiul ce se vărsa în burta pavilionului central, atras de misterul adâncurilor.



          Arhipelagul Gaudeamus, se arăta ca un şirag de insule înălţat pe o încrengătură de corali ale căror schelete fosforescente te fixau de pe standuri, cu sute de mii de ochi, care de care mai expresivi, ce făceau imposibilă alegerea ţintei, dacă eventual nu o aveai pregătită de-acasă în linişte.

Marile edituri, aliniate la intrare, licitau oferta bogată în evenimente şi lansări. Am ales Paralela 45 căutându-mi propria-mi carte, Dosarul Albaştrii, o bărcuţă de hârtie plăsmuită din file îngălbenite şi triste descoperite întâmplător după 40 de ani de căutări eşuate, pe rafturile de la  CNSAS.

Am dat de ea până la urmă, undeva într-o margine, gata-gata să se scufunde. În sinea mea m-am bucurat că e totuşi acolo cu pânzele în bătaia vântului.

Nimerisem vâltoarea unui eveniment în desfăşurare, o lansare cu multă lume şi trăgându-mi răsuflarea, mi-am rotit privirea mai atent pe feţele cunoscute din poze, în mare parte. Aerul rarefiat pe care-l respiram şi statura celor din jur, mi-a dat credinţa că aveam alături, vie, o parte importantă a literaturii şi nu mă aflam într-un muzeu al figurilor de ceară.

Paul Cornea, Livius Ciocârlie, Răzvan Voncu, Paul Cernat, Ioan Es Pop, un cristian, se strânseseră în spaţiu de evenimente cu prilejul lansării a două cărţi aniversare în jurul lui Eugen Negrici, pregătiţi să vorbească aveam să aflu curând, mai mult despre el şi mai puţin despre Angela Marinescu, cu toate că amândoi depăşeau aceeaşi bornă 70 a maturităţii depline şi aveau la stand câte o carte.

Aparatele de filmat şi blitz-urile Nikon-urilor simţiseră  că acolo urma să se întâmple ceva. Undeva în dreapta, Nicolae Breban se întreţinea cordial cu Aura Cristi şi Călin Vlasie, mentorul şi patronul editurii, contrabalansând centrul de greutate.

Cu turbanul pe cap mai spre stânga scenei, la social democraţi, Angela Marinescu fremătând înaintea cursei, şfichiuia parcă aerul cu o biciuşcă. Nu era doar amazoana, se contopise una cu iapa de rasă ce nu se lăsa strunită sub dârlogi. Scotea fum pe nări agasată de bâzâitul plicticos al câtorva poetese în mijlocul cărora nimerise întâmplător, aşteptând confruntarea.

Taberele se reuniră ca la un semn la numărătoarea inversă (4.3.2.1. Probă de microfon!). Breban refuză politicos invitaţia de a sta lângă ceilalţi în faţă, emiţând precizarea că nu face parte dintre cei aleşi, dar va spune şi el câteva vorbe din public, la sfârşit.

După ce Paul Cornea dădu semnalul citind un întreg laudaţio pentru Eugen Negrici, îşi împăturii hârtia în înjurătura spurcată a Angelei: „Da, când ai să scrii trei cuvinte vreodată şi despre mine?!”, continuând în urechile mele, neauzit, „bătrân decrepit!”...

Nici ceilalţi nu se omorâră cu vorbele dedicate Angelei.

un cristian, încercă să schimbe tonul, dar numele-i scris cu literă mică, neluat în seamă, n-a produs reverberaţii. Doar Breban la sfârşit, aşeză cumva altfel lucrurile paraşutând-o pe marea poetă la locul ei, pe soclu.



Nu i-a căzut bine pe soclu Angelei Marinescu! Nici că să mai înţeleg ceva! Refuzase recent premiul Mihai Eminescu al Academiei… De unde frustrarea că e nedreptăţită!?

Luând cuvântul Angela, coborî de pe iapă direct în piaţă printre precupeţe, într-o  diatribă teribilă împotriva actului critic, spiritului de gaşcă cultivat intens, incompetenţei şi obedienţei celor care le-au cocoţat acolo sus, după triada Veronica Porumbacu, Maria Banuş şi Nina Casian, doar pe Ileana Mălăncioiu şi Ana Blandiana, lângă alţi potentaţi nobelişti, masculi feroce, la fel de trişti!

Nu-l iertă nici pe Eugen Negrici, partenerul de aniversare, care n-a binevoit să coboare din turnul lui de estet, în clocotul viu al poeziei dumisale.

Răcorită oarecum, n-a găsit totuşi momentul să-şi explice gestul. Dacă tot era văzută, după părerea ei, ca un poet neînsemnat, cum de oare i s-a oferit prilejul să refuze Premiul Academiei? Gest de frondă oarecum stimabil, pe care l-a adoptat nu ştim precis din ce motive.

La final, de unde te aşteptai mai puţin a venit şi replica profesorul Eugen Negrici. Elegant, ca un adevărat Cavaler al Mesei Rotunde, citind din noul său volum, calm, aşezat, câteva pagini strălucite consacrate fără dubiu marii poete.

Parcă se mai luminase si figura conflictuală a Angelei. Dădea din cap (ea sau iapa?), tot nemulţumită, ieşise clar pe locul 2, dar i se închinau ode.

L-am căutat din priviri pe Aurel Sibiceanu ca să-l întreb...  Nu mai era. Dispăruse şi Vlasie. Aş fi vrut să-i ofer lui Nicolae Breban Dosarul Albastrii dar, n-aveam bani să-l cumpăr de la stand.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Ma intereseaza comentariile ,fie si rautacioase