luni, 2 decembrie 2013

8. Fragment Gușterele. Cap Gica



„– He-hei, sunt multe maică! O să scriu eu şi cartea noastră cu toată viţa în ea.

Complotasem cu frate-meu  pe care şcoala îl făcuse istoric, dar pe care eu îl simţeam cu vână de prozator, s-o prindem în zi de poveste odată pe tanti-mea Gica, „comunista”, cea care în tinereţea ei ratase (nu ştiu dacă e cuvântul potrivit) măritişul cu Ceauşescu. Şi iată că venise momentul.

Nu l-a plăcut pe ucenicul cizmar. Ea terminase croitoria de lux în Piteşti. S-au întâlnit de câteva ori, au mers la film era timid, a ţinut-o de mână dar n-a sărutat-o lipiţi în întuneric. Gica i-a povestit lui Tanţi, nevasta lui „nenea Gogu”, pe care frate-su ăl mare a dus-o ca mireasă la biserică târziu, abia la 60 de ani. A scutit o cheltuială unind ceremonia religioasă cu nunta de argint. Gica locuia în casa lor. Era ceva diferenţă de ani între ei. De fapt „nenea Gogu” a ţinut-o la şcoală.



(Despre căsătoria religioasă a lui Tanţi cu unchiu Gogu, altădată. O poveste homerică! Nu credeam, să-mi fi garantat cineva că nu vom ajunge în duminica aia la miliţie. Pe ginere, administrator la pensie în CEAIR, blocul 7, fost sef în construcţii mai nainte, şi mai înainte, prim grefier la Curtea de Casaţie în Bucureşti, cu casă mare şi bazin cu peşti la curte pe Livezilor, în buricul târgului, îl cunoştea tot oraşul. Oraşul mic, toţi aşteptau evenimentul.

Şi-a pus cortul de nuntă în faţa blocului şi întorşi de la biserică, n-am plecat de la distracţie pănă după miezul nopţii. Neamul mare. Nepoţii crescuseră. Şi copiii lor. Nunta, cu dar. Ginerele şi-a luat avânt, s-a urcat pe masă şi în entuziasmul general a intonat cu glas tunător. Cântase în corul bisericii la Curtea de Argeş, înainte să fugă de la Şcoala normală, sărind peste gard noaptea la internatul de maici unde a „zăbovit”cu novicele, ascuns de năpăstuitele alea, câteva zile. Cânta fericit şi eliberat de complexe:

– Oci ciorneia, o ci craci avea!... Iar noi nepoţii îi făcem de zor urări de casă nouă şi viitor fericit: „Şi la anul şi golanul!” Bietul de el! Singurul copil îi murise de mic. De atunci a rămas Tanţi mai neajutorată.)



„– Cum spuneam, m-am sfătuit cu Tanţi:

– Lasă golanul ăla că nu e de nasul tău! Am vorbit ieri cu Constantineasca (nevasta cizmarului în atelierul căruia lucra ca ucenic Ceauşescu). Nici pomeneală, nu vorbise. Ea n-a ieşit niciodată singură din casă. Gogu îi făcea toate cumpărăturile şi o învăţase să nu vorbească cu vecinele că e securitate cu ochii pe ei. Se temea să nu afle biata femeie despre oarece aventuri galante. Mai bine şedea toată ziua la bucătărie, îşi făcea rugăciuni şi-l aştepta pe el cuminte, cu sarailie sau plăcinte. Doamne ce sarailie dumnezeiesc!

Dan mă tot înghiontea pe sub masă şoptindu-mi să dau drumul la un reportofon ceva, să înregistrez. Tanti Gica era în formă. De unde la mine tehnică de înregistrare? Nu eram dotat. Luasem deja un pix şi încercam să notez pe sub masă într-o agendă, fragmente. Ce puteam prinde. Cu scrisul meu deformat nu eram sigur dacă voi descifra, mai târziu.

– Ia mai pune, Nelule, un pahar!(ăla eram eu. Câteodată Nelu, alteori Toma) Am pus.

– Să vă povestesc cum m-am dus la Mareşalul Antonescu. Am dat noroc cu paharele pline şi ne-am pregătit să ascultăm.

„– Ionel şi Nicu erau pe front, pontonieri. Gogu, ăl mai mare dintre fraţi, tot pe front şef tehnic la aviaţie. Toma, taică-tu, cel mai mic dintre băieţi, pe front la transmisiuni. Tăticu, (Tobârlan) luat cu boii din curte cu căruţă cu tot, căra alimentele printre gloanţele rătăcite la un kilometru în spatele frontului. Noi fetele, patru zălude, rămăsesem cu mămica acasă: ţaţă-ta Miţa, Veronica, Lenuţa si eu. Toate crude. (Mi se întâmplă şi mie câteodată furat de pix să pun rime în text.) Venit intr-o permisie şi văzându-ne neajutorate, Gogu, speriat parcă de propriul lui gând, în uniforma de ofiţer, mi-a zis:

– Eu n-am timp. Trebuie să mă întorc pe front. Tu de duci mai întâi la madama lui Antonescu, la casa aia mare din gura Trivălii, o ştii că ţi-am arătat-o. Te descurci. Nu pleci de acolo până nu dă telefon mareşalului şi auzi tu cu urechile tale: “Vezi că vine o fată la tine într-o problemă! …” Şi pleci la Bucureşti. Măcar unul din noi să se întoarcă acasă, că aşa nu se mai poate!

Şi m-am dus la Antonescu mamă. Întâi la „madama”. Au vorbit la telefon. Ţărăncuţă, curat îmbrăcată, Mareşalul m-a luat în braţe, m-a pupat, aveam cred 16 ani şi i-am povestit. În şapte zile tăticu a venit acasă la Merişani. Pe unde-o fi venit din Moldova, de la Podul Iloaiei cu caruţa cu boi, nu pot să ştiu... Nişte boi vineţi cu coarne uriaşe.

– I-am prins şi eu când eram copil. N-am mai văzut asemenea coarne, groase, mari, cât braţele unui voinic. Pe unul îl chema Priam, celălalt nu mai ştiu ...

– Vânătu. Au trăit mult mamă, i-a luat colectivul. Când l-am văzut pe tăticu intrat în curte, am izbucnit în plâns şi mândră i-am zis: “Tăticule, eu te-am adus!”… M-a luat în braţe.

– Biserica mătii!... Tu ai să ajungi bine când vei fi mare!”

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Ma intereseaza comentariile ,fie si rautacioase