sâmbătă, 7 decembrie 2013

12. Fragment Gușterele. Cap Lenuţa



            Venise momentul să aflu câte ceva despre viaţa romanţată a mătuşii mele misterioase şi am lăsat fragile în iarbă, lângă celelalte şiraguri pe care le adunasem până atunci. Numai ochi şi urechi. Ascultam cu urechile şi prelucram cu ochii minţii. Ţaţa a lăsat şi ea culesul plantelor medicinale miraculoase, dezlegându-şi şorţul şi înnodându-l într-o bocceluţă. S-a aşezat lângă mine în iarbă începând povestea.

            – Erau mai multe fete de la APACA în sâmbăta aia. Ştii că tanti-ta Leana a lucrat o vreme la fabrica de confecţii.(Habar n-aveam!) Se organizase un fel de serbare câmpenească pe Stadionul Ministerului Muncii din Parcul Veseliei. Breslele lucrătorilor obişnuiau asemenea reuniuni, cu un scurt program artistic înainte şi încheiate cu dans. Musai să se aleagă Regina Balului. Învăţasem ceva la liceu despre bresle, dar în mintea mea parcă nu se potriveau anii.

            – Iniţiativa în acea sâmbătă o aveau breslele din industria textilă, pielărie şi încălţăminte, numai că se infiltraseră în comitetul de organizare comuniştii care ţineau cu tot dinadinsul să dea manifestaţiei o tentă politică. (Adunând materiale documentare pentru a scrie cartea, în anii din urmă, mi-am dat seama că ce-mi povestise ţaţa atunci, se întâmplase în 13 august 1939, un moment de referinţă în istoria de cuplu a celor doi Ceauşeşti).

            – Cei care animau cu adevărat serbarea câmpenească s-au dovedit mai ales lucrătorii din cadrul Cercului Cultural al breslei cizmarilor, printre care şi Nicolae Ceauşescu pe care Lenuţa noastră îl cunoscuse de la Gica. În jur de ora zece s-au împărţit cărţile poştale. Fata care reuşea să vândă cele mai multe cărţi poştale era declarată Regina Balului. S-a dus la Nicolae. Acesta s-a uitat lung la ea.

            – În seara asta tu n-ai să participi. Şi fără altă explicaţie nu a vrut să-i dea cărţile poştale. După ce organizatorii au anunţat câştigătoarea şi i s-a pus coroana, înciudată Lenuţa noastră a izbucnit în plâns. Declaraseră regină pe o anume Elena Petrescu, o muncitoare la fabrica Jaquard. Una tânără, dar ştearsă, nu se compara cu ea, însă nu s-a sfiit să vorbească în public de la tribună. Erau acolo să zic câteva sute de oameni. Cu o voce spartă, piţigăiată, a cerut să fie eliberaţi comuniştii din închisori.

            Lenuţa a tras-o de braţ pe Marcela, prietena ei, din mulţimea care nu bănuia atunci pe cine încoronase şi au ieşit în stradă. Pe Marcela a cunoscut-o în atelier şi s-a imprietenit repede cu ea. Aveau maşinile de cusut una în faţa celeilalte. O fată plecată de la ţară, dinspre Vâlcea, numai că se stilase. Îşi făcuse ucenicia la Crucea de Piatră. Mureau de râs fetele din atelier când Marcela povestea detaşat, cum îi dresa ea la aşternut pe bărbaţi şi îi golea de conţinut.

            N-au făcut prea mulţi paşi, în jos, pe Strada Veseliei, Marcela s-a trezit strigată. S-au întors amândouă şi Marcela l-a recunoscut pe unul dintre cei trei soldaţi care veneau din urmă. Numai că împrejurările, locul, nu se mai potriveau acum căci îl întâlnise la Crucea de Piatră. S-au făcut prezentările şi buna dispoziţie, încet dar sigur, a pătruns în inima Lenuţei. Mai ales după ce se încălziseră cu un lichior de nuci verzi la terasa Cercului Militar. După miezul nopţii au plecat împreună acasă la Gheorghe. I-a plăcut Gheorghe din prima clipă, chiar dacă acesta era cel care o strigase pe Marcela.

            În dormitorul lui Gheorghe lucrurile s-au petrecut de la sine. Găsise modalitatea să se răzbune. Parcă nu mai conta cine e prinţul, căci adevărata regină era doar una.

            Profesionistă, dincolo, Marcela i-a golit de conţinut pe ceilalţi doi.

            Sincer, m-am minunat căt de liber povestea ţaţa şi cum ştia să întoarcă frazele fără pic de vulgaritate. Avea în faţă pe nepotul ei preferat, dar parcă vorbea cu frate-su Toma, sau numai cu Joiana, mă pierduse de mult pe drum.

            – Dar Tomo, tu ar trebui să ştii, eraţi apropiaţi ca vârstă şi nu-ţi ascundea nimic. Ai fost cu ea să-l cauţi pe Gheorghe după ce s-a terminat războiul. Se auzise că a murit. Nu l-a iubit, dar rămăsese gravidă în noaptea aia şi copilul avea nevoie de tată. Îşi pierduse urma în Breaza. Se mutase cu Marcela, prietena Lenuţei, trăia cu ea. Rănit pe front, Lenuţa nu s-a dus la spital să-l vadă. Marcela s-a dus şi a rămas cu el.

            Toma l-a adus în faţa lui tăticu să-şi recunoască fiul. Când i l-a pus în braţe, în faţa figurii crunte a lui tăticu a spus că renunţă la Marcela. Nu aveau actele încheiate şi o va lua în căsătorie pe Lenuţa, dar a cerut foaie de dotă cum se făcea pe-atunci. Nu ştiu ce a fost cu ăla bătrânu’, nu era ăl sărac, nu l-am înţeles de ce s-a mâniat atât de tare. Trebuia în primul rând să se gândească la Lenuţa, la Cornel. L-a alungat din curte pricopsindu-l cu un batalion de Cristoşi.

Un comentariu:

Ma intereseaza comentariile ,fie si rautacioase