marți, 3 decembrie 2013

9. Fragment Gușterele. Cap Nilă



 ...........................................................
            Târziu, pe la optzeci de ani, Nilă şi-a pierdut din facultăţi, dar era cuminte. Nu trebuia să laşi poarta descuiată. Scăpat în drum, picioarele îl duceau singure pe Priba către casa bătrânească dărâmată demult.

            – Săru’mâna unchiule!

          – Tu eşti Tomo? Bată-te să te bată, n-ai mai trecut pe la cărciumă. Şi nici tăticu’. Mă duc să văd ce e cu el, sau o fi în luncă? La Dumitra nu e că am bătut în poartă şi n-a răspuns nimeni.

          Avea dreptate, casa Dumitrei era părăsită de ani buni. Tata-mare Tobârlan, ca şi taică-meu Toma (tata era Toma, nu eu), se mutaseră definitiv în luncă la cimitir. Şi în cârciuma lui care nu mai exista de mult, intrau doar în gând neamurile. Comuniştii i-o luaseră punând pe roate afacerea statului, MAT-ul.

            Păcatele vechi nu se uită uşor. S-au gândit ei că trebuiau păstrate. Ba se pare, cu cât sărăcea lumea după ce venise colectivul, erau cultivate intensiv. Satul bea şi mai mult şi mai prost. Se stricaseră şi femeile. N-ai fi văzut picior de femeie la Nilă în curte. Acu e adevărat că şi Aurica s-ar fi uitat strâmb.

            Comuniştii construiseră la şosea, lăngă gară, o clădire nouă de cărămidă. Jumătate din ea au făcut-o Magazin general. Acolo intra de obicei lume puţină, cam o dată la săptămână fiecare, după gaz, zahăr, ulei şi marmeladă. Cealaltă jumătate de clădire, MAT-ul, era mereu plină. Se intra zilnic la MAT. Venea ţaţa Maria Smioarţii, Dumnezeu s-o ierte, de pe Valea Pribii şi-l întreba pe Moldoveanu ăl de vindea la tejghea. Era chiar moldovean şi ca neam şi ca nume:

            – Moldovene, omul meu trecu?

            – A fost, ţaţă Mario. A plecat de cinci minute.

            – Ia spune el ce bău?

            – Păi o litră de ţuică...

           – Atunci dă-mi şi mie o jumate, hai iute să-l prind din urmă! Nu pleca până nu golea sticla toată Smioarţa şi-o punea goală în straiţă. De ce s-o lase pe masă că era plătită.

          – Tomo, să treci într-o zi pe la mine că am adus un butoi cu vin roşu de la Sâmbureşti. Unchiul Nilă îşi continua drumul pe vale. Eu cu o sacoşă încărcată de ţaţa cu de toate, mergeam către gară. Se terminase vacanţa. La fântână în dreptul lui Cioc, cu un băţ în mână, cocoşată de tot, dar vioaie, tanti Aurica se grăbea să-l prindă din urmă pe Nilă. Când ridică spre mine capul stricând unghiul perfect de nouăzeci de grade şi transformându-şi corpul într-o linie în zig zag, mă bombardă cu un potop de vorbe:

         – Ptiu, Nelule ce mare te făcuşi! Pe unchit’u Ionel l-ai văz’t?... Ce ţi-a dat acolo Miţa? Pe la mine de ce nu treci niciodată, că om avea şi noi să-ţi umplem sacoşa cu ceva. Maică-ta Aurica e bine? Ce face s-a măritat? Ea de ce nu mai vine să-i aprindă o lumânare lui Toma la biserică?

            N-am apucat să-i răspund.

            – Mă grăbesc să nu-l încaiere pe ăsta bătrânu’ vre-un câine. L-ai văzut că e dus! Şi făcu un semn învârtind mâna cum ai răsuci un bec deasupra capului. Să vi o dată şi pe la noi.

            Unghiul drept se refăcu în mişcare, pendulând alături băţul înalt ţinut de mijloc. Ajuns în dreptul lui Petrică Iliescu, singura gospodărie înstărită de pe Priba, continuam să mă minunez, cât se micşoraseră casele faţă de cum le ştiam eu copil.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu