miercuri, 11 decembrie 2013

14. Fragment Gușterele. Comunista

În dimineaţa asta, Gica era musai să rezolve problema la Bucureşti. Ǎl bătrân o înjurase la telefon, unde pui că era de faţă şi auzise frânturi din conversaţie primul secretar de la raionul Slatina, unul Manda.
– Se vede treaba că ai călcat pe bec, Gico, şi te dezmoşteneşte ăl bătrân!
– Nu aştept eu moşteniri de la tăticu, ce să ne dea la toţi opt? Oricum mie îmi dă suficient partidul, că pe el îl slujesc. În acel segment al existenţei tumultuoase pe care şi-o alesese singură, câştigase primul din şirul de pariuri pe care viaţa cu generozitate avea să i le pună în faţă. Când primul secretar al raionului văzuse în curajul şi voluntarismul acelei tinere – tunsă scurt, cu un mijloc subţire, dar ferm, cu un bust obraznic, plină de viaţă şi care nu se sfia să răspundă cu topsinuri de efect aluziilor şi subînţelesurilor lui aruncate peste fileu, meşteşugit din poignet, ca de încercare pentru ai testa potenţialul – văzuse zic, modelul de activist comunist femeie. Era sigur că nu greşise. Două discuţii au fost suficiente faţă-n faţă, ca să treacă peste rătăcirile probabil de moment ale unuia dintre fraţi (Nicolae Sima) şi să-i scoată din dosarul fetei aceleia straşnice, aluziile răutăcioase, scrise strâmb probabil la cadre de careva prea vigilent. Avea un fond bun, minte ascuţită, potenţial care se preta pe necesitatea exprimată a partidului de a promova femeia în funcţii de răspundere. Nu era nici exagerat de frumoasă, să sară în ochi şi să deranjeze, avea toate şansele să reuşească.
– Tovarăşă Gica, partidul a hotărât să te aleagă primăriţă la Potcoava. Nu mă îndoiesc vei avea timp acolo să mişti lucrurile. Şi continuă mai neprotocolar, părinteşte:
– Ştii să joci ping-pong?
– Nu ştiu tovarăşe prim secretar, dar învăţ dacă trebuie. Se lumină dintr-odată faţa lui obosită intrată în crepuscul.
– Am să-mi permit să-ţi dau un sfat. Acolo la voi la primărie, eliberezi o cămăruţă, mai ferit, nu în văzul lumii, şi instalezi o masă de ping-pong. Găseşti pe cineva să te înveţe să joci şi, când eşti obosită, când simţi că ţi-e mai greu, doar acolo să fie relaxarea ta. L-a ascultat. N-a fost simplu la primărie, era vremea colectivizării. Soţul ei, Ionel, ofiţer la comisariatul militar de la Vâlcea a trimis cu o maşină o masă de ping-pong cu patru soldaţi. Unul dintre soldaţi a învăţat-o cum să ţină paleta în mână şi regulile jocului. Apoi şi-a găsit singură partener un profesor de sport. N-a devenit niciodată o mare specialistă. Lovea mingea cu explozie şi putere în atac, dar nu ştia să se apere, nu reuşea să aşeze pe masă minga lovită de adversar.
După vreun an, Primul Secretar a venit cu treburi la Potcoava. Primăriţa l-a dus într-un beci în spatele primăriei să-i arate. Ajungeau pe o scară interioară. Amenajase totul acolo, masa de ping-pong, avea şi telefon, într-un colţ era o masă obişnuită cu patru scaune; luaseră cu ei o sticlă de tărie şi două pahare. L-a invitat să joace înainte împreună o partidă, să se relaxeze. Avea de gând să piardă partida, dar n-a fost cazul.
– Ştii Gico, eu n-am jucat niciodată ping-pong.
– M-aţi păcălit tovarăşe Prim. Au schimbat totuşi câteva mingi şi a sunat telefonul.
Atât de mică se făcuse când de la capătul celălalt al firului a ajuns-o înjurătura. I-a explicat tărăşenia Primului.
Tobârlan, după ce se instalase democraţia populară, vânduse pământurile Linei de la Curtea de Argeş şi cumpărase în lunca Ţigăncii patru hectare, pe care i le luase cu japca, intrau în perimetru, ferma. Avea acte, dăduse ferma în judecată şi se derula un proces.
– Să mă suni mâine la birou, ăl bătrân are dreptate. Părinţii nu trebuiesc neglijaţi niciodată ei nu mai au multă răbdare. Au băut un pahar de tărie, apoi s-a interesat de unele lucruri pentru care venise şi a trebuit să plece repede. Afară aştepta şoferul; mai aveu de făcut un drum.
A doua zi, Gica a sunat la biroul Primului Secretar, după cum conveniseră.
– Mâine, tovarăşă primar, mergi la Bucureşti, te-am înscris în audienţă la Ministerul Agriculturii, vorbeşti cu ministrul şi-i expui cazul. Mă ţii la curent. Scurt. Ea nu a avut timp să mai spună nimic.
*
În dimineaţa asta s-a întâmplat ca şi Ionel să aibă treabă la Bucureşti. I-a dus pe amândoi un soldat cu o maşină de-a armatei. Se vedeau destul de rar, el nu putea să fugă mereu de la unitate. Fiecare avea profesia lui, viaţa împreună era pe planul doi.
S-a prezentat la secretară. Avea intrare, dar ministrul plecase chemat urgent la Moscova.
– Tovarăşe Primar, veţi fi primită de ministrul adjunct.
Am intrat. În faţa mea o masă lungă acoperită cu pânză roşie şi în capătul ei, unul mic, aplecat, căuta ceva întrun sertar. Nu l-am luat în seamă, l-am crezut vreun om de servici.
– Vreau să vorbesc cu tovarăşul ministru. Până să-şi dea seama şi el cine sunt eu...
– Aoleu, Niculae, tu eşti ministru adjunct? Şi el la mine:
– Păi nu se vede?... De fapt sunt subsecretar de stat. Acum se vedea, se ridicase în picioare, cu cravata aia roşie, încă tânăr. Da nici cu mine nu-mi era ruşine că eram îmbrăcată elegant, pusă la punct îmi făcusem un costum nou. Nu s-a supărat. A venit, m-a luat în braţe, m-a pupat. Ionel era jos mă aştepta, nu a vrut să urce cu mine, bine că nu a urcat. El nu ştia c-a avut un rival...
*
Am fost odată şi la el acasă în Scorniceşti. Îndeplineam funcţia de directoare la ORACA. Umblam peste tot să achiziţionăm animale. Mai mult din curiozitate, de-a naibii ajunsesem acolo, să-mi văd neamurile pe care le-am pierdut. Nu intra în sarcina mea achiziţia directă de animale, dar altfel se punea problema când la poarta ţăranului bătea ditamai directotul, nu-mi cădeau galoanele, nu-i aşa? Tată-su era un beţiv. Se vedea. Avea o mamă grasă cât cada, îl băga pe tată-su sub fusta aia mare a ei şi-l pierdea, dac-ar fi vrut. În casă preşuri, mobilă săracă, o masă mică, rotundă, un pat şi un dulap de lemn.
*
După întrebările obişnuite care ne-au pus la zi cu evoluţia fiecăruia, i-am explicat pentru ce venisem. M-a făcut atentă să nu spun nimănui că suntem cunoştinţe, dacă scap asta se rezolvă mai greu şi i-a chemat pe toţi. Au venit trei inşi din care unul al dracului, negricios, director în minister îmi zice că eu ca primar, n-ar trebui să pun problema proprietăţii când obiectivul partidului e să ajungem la colectiv. Dar eu de colo, numai de-a dracului soră cu el, cât să mă abţin că mi-a venit şi mie până la urmă, i-am răspuns:
– N-am ajuns noi la nivelul ăla să fim pregătiţi pentru colectivizare. Noi suntem mulţi acasă, trebuie să mâncăm până atunci, iar când o fi să fie l-om băga şi la colectiv. Bine că nu le-a dat prin gând să facă o anchetă socială!
A mai stat în luncă la covergă tăticu după treaba asta, mai mult de zece ani; ultimul ţăran între fermă şi CAP pe insula lui de pământ. Până la urmă s-au tulburat apele şi i l-au luat. Şi actele alea, mai bine le ţineam eu, s-au pierdut sau le-a luat în cer, să-i facă dreptate Dumnezeu.
Când s-a dat pământul înapoi după revoluţie, nu le-am mai avut.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Ma intereseaza comentariile ,fie si rautacioase