În
dimineaţa asta, Gica era musai să rezolve problema la Bucureşti.
Ǎl bătrân o înjurase la telefon, unde pui că era de faţă şi
auzise frânturi din conversaţie primul secretar de la raionul
Slatina, unul Manda.
– Se vede treaba că ai
călcat pe bec, Gico, şi te dezmoşteneşte ăl bătrân!
– Nu aştept eu moşteniri de
la tăticu, ce să ne dea la toţi opt? Oricum mie îmi dă suficient
partidul, că pe el îl slujesc. În acel segment al existenţei
tumultuoase pe care şi-o alesese singură, câştigase primul din
şirul de pariuri pe care viaţa cu generozitate avea să i le pună
în faţă. Când primul secretar al raionului văzuse în curajul şi
voluntarismul acelei tinere – tunsă scurt, cu un mijloc subţire,
dar ferm, cu un bust obraznic, plină de viaţă şi care nu se sfia
să răspundă cu topsinuri de efect aluziilor şi subînţelesurilor
lui aruncate peste fileu, meşteşugit din poignet, ca de încercare
pentru ai testa potenţialul – văzuse zic, modelul de activist
comunist femeie. Era sigur că nu greşise. Două discuţii au fost
suficiente faţă-n faţă, ca să treacă peste rătăcirile
probabil de moment ale unuia dintre fraţi (Nicolae Sima) şi să-i
scoată din dosarul fetei aceleia straşnice, aluziile răutăcioase,
scrise strâmb probabil la cadre de careva prea vigilent. Avea un
fond bun, minte ascuţită, potenţial care se preta pe necesitatea
exprimată a partidului de a promova femeia în funcţii de
răspundere. Nu era nici exagerat de frumoasă, să sară în ochi şi
să deranjeze, avea toate şansele să reuşească.
–
Tovarăşă Gica, partidul a hotărât să te aleagă primăriţă la
Potcoava. Nu mă îndoiesc vei avea timp acolo să mişti lucrurile.
Şi continuă mai neprotocolar, părinteşte:
– Ştii să joci ping-pong?
– Nu ştiu tovarăşe prim
secretar, dar învăţ dacă trebuie. Se lumină dintr-odată faţa
lui obosită intrată în crepuscul.
– Am
să-mi permit să-ţi dau un sfat. Acolo la voi la primărie,
eliberezi o cămăruţă, mai ferit, nu în văzul lumii, şi
instalezi o masă de ping-pong. Găseşti pe cineva să te înveţe
să joci şi, când eşti obosită, când simţi că ţi-e mai greu,
doar acolo să fie relaxarea ta. L-a ascultat. N-a fost simplu la
primărie, era vremea colectivizării. Soţul ei, Ionel, ofiţer la
comisariatul militar de la Vâlcea a trimis cu o maşină o masă de
ping-pong cu patru soldaţi. Unul dintre soldaţi a învăţat-o cum
să ţină paleta în mână şi regulile jocului. Apoi şi-a găsit
singură
partener
un profesor de sport. N-a devenit niciodată o mare specialistă.
Lovea mingea cu explozie şi putere în atac, dar nu ştia să se
apere, nu reuşea să aşeze pe masă minga lovită de adversar.
După
vreun an, Primul Secretar a venit cu treburi la Potcoava. Primăriţa
l-a dus într-un beci în spatele primăriei să-i arate. Ajungeau pe
o scară interioară. Amenajase totul acolo, masa de ping-pong, avea
şi telefon, într-un colţ era o masă obişnuită cu patru scaune;
luaseră cu ei o sticlă de tărie şi două pahare. L-a invitat să
joace înainte împreună o partidă, să se relaxeze. Avea de gând
să piardă partida, dar n-a fost cazul.
– Ştii Gico, eu n-am jucat
niciodată ping-pong.
– M-aţi păcălit tovarăşe
Prim. Au schimbat totuşi câteva mingi şi a sunat telefonul.
Atât de mică se făcuse când
de la capătul celălalt al firului a ajuns-o înjurătura. I-a
explicat tărăşenia Primului.
Tobârlan, după ce se
instalase democraţia populară, vânduse pământurile Linei de la
Curtea de Argeş şi cumpărase în lunca Ţigăncii patru hectare,
pe care i le luase cu japca, intrau în perimetru, ferma. Avea acte,
dăduse ferma în judecată şi se derula un proces.
– Să
mă suni mâine la birou, ăl bătrân are dreptate. Părinţii nu
trebuiesc neglijaţi niciodată ei nu mai au multă răbdare. Au băut
un pahar de tărie, apoi s-a interesat de unele lucruri pentru care
venise şi a trebuit să plece repede. Afară aştepta şoferul; mai
aveu de făcut un drum.
A doua
zi, Gica a sunat la biroul Primului Secretar, după cum conveniseră.
–
Mâine, tovarăşă primar, mergi la Bucureşti, te-am înscris în
audienţă la Ministerul Agriculturii, vorbeşti cu ministrul şi-i
expui cazul. Mă ţii la curent. Scurt. Ea nu a avut timp să mai
spună nimic.
*
În dimineaţa asta s-a
întâmplat ca şi Ionel să aibă treabă la Bucureşti. I-a dus pe
amândoi un soldat cu o maşină de-a armatei. Se vedeau destul de
rar, el nu putea să fugă mereu de la unitate. Fiecare avea profesia
lui, viaţa împreună era pe planul doi.
S-a prezentat la secretară.
Avea intrare, dar ministrul plecase chemat urgent la Moscova.
– Tovarăşe Primar, veţi fi
primită de ministrul adjunct.
Am intrat. În faţa mea o masă
lungă acoperită cu pânză roşie şi în capătul ei, unul mic,
aplecat, căuta ceva întrun sertar. Nu l-am luat în seamă, l-am
crezut vreun om de servici.
– Vreau să vorbesc cu
tovarăşul ministru. Până să-şi dea seama şi el cine sunt eu...
– Aoleu, Niculae, tu eşti
ministru adjunct? Şi el la mine:
– Păi nu se vede?... De fapt
sunt subsecretar de stat. Acum se vedea, se ridicase în picioare, cu
cravata aia roşie, încă tânăr. Da nici cu mine nu-mi era ruşine
că eram îmbrăcată elegant, pusă la punct îmi făcusem un costum
nou. Nu s-a supărat. A venit, m-a luat în braţe, m-a pupat. Ionel
era jos mă aştepta, nu a vrut să urce cu mine, bine că nu a
urcat. El nu ştia c-a avut un rival...
*
Am fost
odată şi la el acasă în Scorniceşti. Îndeplineam funcţia de
directoare la ORACA. Umblam peste tot să achiziţionăm animale. Mai
mult din curiozitate, de-a naibii ajunsesem acolo, să-mi văd
neamurile pe care le-am pierdut. Nu intra în sarcina mea achiziţia
directă de animale, dar altfel se punea problema când la poarta
ţăranului bătea ditamai directotul, nu-mi cădeau galoanele, nu-i
aşa? Tată-su era un beţiv. Se vedea. Avea o mamă grasă cât
cada, îl băga pe tată-su sub fusta aia mare a ei şi-l pierdea,
dac-ar fi vrut. În casă preşuri, mobilă săracă, o masă mică,
rotundă, un pat şi un dulap de lemn.
*
După
întrebările obişnuite care ne-au pus la zi cu evoluţia fiecăruia,
i-am explicat pentru ce venisem. M-a făcut atentă să nu spun
nimănui că suntem cunoştinţe, dacă scap asta se rezolvă mai
greu şi i-a chemat pe toţi. Au venit trei inşi din care unul al
dracului, negricios, director în minister îmi zice că eu ca
primar, n-ar trebui să pun problema proprietăţii când obiectivul
partidului e să ajungem la colectiv. Dar eu de colo, numai de-a
dracului soră cu el, cât să mă abţin că mi-a venit şi mie până
la urmă, i-am răspuns:
– N-am ajuns noi la nivelul
ăla să fim pregătiţi pentru colectivizare. Noi suntem mulţi
acasă, trebuie să mâncăm până atunci, iar când o fi să fie
l-om băga şi la colectiv. Bine că nu le-a dat prin gând să facă
o anchetă socială!
A mai stat în luncă la
covergă tăticu după treaba asta, mai mult de zece ani; ultimul
ţăran între fermă şi CAP pe insula lui de pământ. Până la
urmă s-au tulburat apele şi i l-au luat. Şi actele alea, mai bine
le ţineam eu, s-au pierdut sau le-a luat în cer, să-i facă
dreptate Dumnezeu.
Când s-a dat pământul înapoi
după revoluţie, nu le-am mai avut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu