...........................................................
Târziu, pe
la optzeci de ani, Nilă şi-a pierdut din facultăţi, dar era cuminte. Nu trebuia
să laşi poarta descuiată. Scăpat în drum, picioarele îl duceau singure pe Priba
către casa bătrânească dărâmată demult.
–
Săru’mâna unchiule!
– Tu eşti
Tomo? Bată-te să te bată, n-ai mai trecut pe la cărciumă. Şi nici tăticu’. Mă
duc să văd ce e cu el, sau o fi în luncă? La Dumitra nu e că am bătut în poartă
şi n-a răspuns nimeni.
Avea
dreptate, casa Dumitrei era părăsită de ani buni. Tata-mare Tobârlan, ca şi
taică-meu Toma (tata era Toma, nu eu), se mutaseră definitiv în luncă la
cimitir. Şi în cârciuma lui care nu mai exista de mult, intrau doar în gând
neamurile. Comuniştii i-o luaseră punând pe roate afacerea statului, MAT-ul.
Păcatele
vechi nu se uită uşor. S-au gândit ei că trebuiau păstrate. Ba se pare, cu cât
sărăcea lumea după ce venise colectivul, erau cultivate intensiv. Satul bea şi
mai mult şi mai prost. Se stricaseră şi femeile. N-ai fi văzut picior de femeie
la Nilă în curte. Acu e adevărat că şi Aurica s-ar fi uitat strâmb.
Comuniştii
construiseră la şosea, lăngă gară, o clădire nouă de cărămidă. Jumătate din ea
au făcut-o Magazin general. Acolo intra de obicei lume puţină, cam o dată la
săptămână fiecare, după gaz, zahăr, ulei şi marmeladă. Cealaltă jumătate de
clădire, MAT-ul, era mereu plină. Se intra zilnic la MAT. Venea ţaţa Maria
Smioarţii, Dumnezeu s-o ierte, de pe Valea Pribii şi-l întreba pe Moldoveanu ăl
de vindea la tejghea. Era chiar moldovean şi ca neam şi ca nume:
–
Moldovene, omul meu trecu?
– A fost,
ţaţă Mario. A plecat de cinci minute.
– Ia spune
el ce bău?
– Păi o
litră de ţuică...
– Atunci
dă-mi şi mie o jumate, hai iute să-l prind din urmă! Nu pleca până nu golea
sticla toată Smioarţa şi-o punea goală în straiţă. De ce s-o lase pe masă că
era plătită.
– Tomo, să
treci într-o zi pe la mine că am adus un butoi cu vin roşu de la Sâmbureşti.
Unchiul Nilă îşi continua drumul pe vale. Eu cu o sacoşă încărcată de ţaţa cu
de toate, mergeam către gară. Se terminase vacanţa. La fântână în dreptul lui
Cioc, cu un băţ în mână, cocoşată de tot, dar vioaie, tanti Aurica se grăbea
să-l prindă din urmă pe Nilă. Când ridică spre mine capul stricând unghiul
perfect de nouăzeci de grade şi transformându-şi corpul într-o linie în zig
zag, mă bombardă cu un potop de vorbe:
– Ptiu,
Nelule ce mare te făcuşi! Pe unchit’u Ionel l-ai văz’t?... Ce ţi-a dat acolo
Miţa? Pe la mine de ce nu treci niciodată, că om avea şi noi să-ţi umplem
sacoşa cu ceva. Maică-ta Aurica e bine? Ce face s-a măritat? Ea de ce nu mai
vine să-i aprindă o lumânare lui Toma la biserică?
N-am
apucat să-i răspund.
– Mă
grăbesc să nu-l încaiere pe ăsta bătrânu’ vre-un câine. L-ai văzut că e dus! Şi
făcu un semn învârtind mâna cum ai răsuci un bec deasupra capului. Să vi o dată
şi pe la noi.
Unghiul
drept se refăcu în mişcare, pendulând alături băţul înalt ţinut de mijloc.
Ajuns în dreptul lui Petrică Iliescu, singura gospodărie înstărită de pe Priba,
continuam să mă minunez, cât se micşoraseră casele faţă de cum le ştiam eu
copil.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu