17. Fragment Gușterele. Coverga din cer

         Cu Dumnezeu a purtat negocieri în minte mai multe zile şi nopţi la rând. Vine vorba, zile şi nopţi. Nici urmă de noapte în împărăţia luminii. Iscodea cu privirea ageră să înţeleagă cum merg acolo lucrurile. Când şi-a îndreptat oasele, s-a simţit de parcă atunci ieşise din covergă, în aerul proaspăi al

dimineţii. Umbra îi rămăsese în patul lui bătut în ţăruşi.
           A căutat cerul de deasupra, se mai întâmpla câteodată să mulţumească Celui Drept, la care erau toate socotelile. Rar, când era mulţumit. Aflase că de prea multă fericire poţi înebuni. Îi erau mai la îndemână înjurăturile şi-l ocăra pe Dumnezeu ca pe-un frate mai mare, doar în gând să nu se trezească cu vreo scatoalcă după ceafă.

          Când eşti în cer, oare ce ai deasupra? A văzut mulţumit. Era tot cerul. Se adâncea parcă într-un azuriu mai intens, limpezindu-se la culoare, nu se închidea ca apa. Îl stăfulgeră un gând: „Şi Dumnezeul la care-am ajuns se închină la rândul său altui Dumnezeu?”... Mai bine nu cerceta, mulţumeşte-te cu măsura ta şi du-te cu mintea limpede la negociere.

            Până la Dumnezeu nu l-a oprit nici un sfânt. Toate uşile erau deschise. Uşi mari, grele. A ajuns într-o încăpere largă unde trebuia sa urce nişte trepte până aproape de piedestal. Pe tronul ăla mare era El. Când îl văzu, orbit de lumină dădu să se aşeze în genunchi, dar îi făcu semn.

            – Lasă Mitică, nu ne vede nimeni!

            – Atunci, dă lampa mai mică, Doamne, că mă orbeşti. Odată se făcu o lumină  blândă, de putu să-şi caute hârtiile în geanta aia mare de piele pe care i-o adusese Gogu de la ruşi. Al dracului rusul ăla care-o făcuse. Marfă de marfă, dar lui la ce-i trebuia. Ar fi putut să se fălească la cooperativă cu ea când pleca în luncă şi trebuia să-şi cumpere de-ale gurii, pâine, ulei, gaz. Numai că pâinea o lua caldă direct de la brutărie, rotundă, rumenită. I-o cocea special Gheorghe, fratele Aureliei lui Toma, el era brutar. Oricum, mai largă şi mai încăpătoare paporniţa şi nici pâinea nu transpira în ea. I-a găsit întrebuinţare până la urmă şi servietei. Ţinea actele; ale casei, ale pământurilor, brevetul, Crucea şi Medalia Serviciu credincios, primite de la Carol I pentru fapte de arme în primul război.

            Cu vorba lui aspră, în ultima seară o responsabilizase pe Gica, în tulburarea minţilor proaste să nu-i rămână servieta, să i-o pună la căpătâi. Ştiam eu că Gica e de încredere. Verificase, nu lipsea nimic. Avea toate dovezile.

            – Mitică eu nu am nevoie de dovezile tale, spune-mi ce vrei tu şi la urmă ţi-oi spunne ce vreau şi eu de la tine.

            – Da de ce, Doamne, tu mereu la urmă?

            – Să ne-nţelegem ca oamenii Mitică, aici sunt reguli acceptate de bună voie, fără compromisuri, fără duşmănii.

            – Doamne, ca să nu zici că mă amestec, mie îmi aduci aici în cer lunca, cele patru hectare ale mele, coverga şi râul. Am aici actele că am cumpărat pământul cinstit cu banii mei munciţi. Dacă nu ţi-e cu supărare, râul tot îl muţi, fă-l să-mi ocolească tot locul. Şi mi-i strângi pe toţi ai mei de pe unde sunt. Promite-mi apoi că nu te bagi peste mine. Ai împărăţia ta. Eu rămân stăpân doar peste pământul şi familia mea.

            – Mitică, ce mă fac eu cu tine că tot tobârlan ai rămas. Şi cu amărăciune în glas. Ia în calcul că îţi poţi alege grădina de pe Valea Pribei, mie mi se pare mai potrivită, cu tot ce aveai în ea, casele şi fântâna de sub deal şi nucii. Îi ridic şi lui Toma o căsuţă cum şi-a dorit. Sincer mi-a părut rău de băiatul ăsta. Cum îl ştiam eu, am crezut că se descurcă singur. Ascultă-mi sfatul, sunt totuşi responsabil cu fericirea veşnică, nu te pot lăsa să greşeşti.

            – Îi ştiu pe-ai mei, Doamne! Dacă le au pe toate de-a gata, vor muri de plictiseală, se vor încăiera între ei. Nu! Am ales lunca, îi pun la treabă şi promit că ridicăm şi-o biserică de lemn. Acum e rândul tău, te ascult. Care îţi sunt condiţiile?

            – O să-ţi fie greu, Tobârlane, bietul de tine, dar ţi-o spun direct. Cu Dumitra n-ai să te mai întâlneşti. Cum am să bag de seamă că o cauţi, stricăm legământul.

            Pe Tobârlan îl podidiră amintirile şi furia. O femeie minunată. Dacă ar fi rămas la ea când a căzut din tei, sau mai înainte, dar cum s-o facă de râs pe Lina? Ea îi născuse copiii îi adusese echilibrul. Dumitra, o blestemase Dumnezeu era stearpă. Tot Dumnezeul ăsta? Şi-i aruncă nişte ochi fioroşi. Poate că e altul. Şi privind în înaltul cerului fu gata să slobozească înjurătura lui cu Cristoşi, dar tăcu, semn că se înţeleseseră.