16. Fragment Gușterele. Declinul

Declinul

            Dacă Tobârlan a avut opt copii, generaţia următoare, adică nepoţii au fost tot opt. Trei fete Ionel (Nilă): Violeta, Marioara şi Lucica. Băiat şi fată Veronica: Burtilă şi Marieta. Lenuţa l-a avut pe Cornel, Gica pe Melania şi Toma pe mine. Din punct de vedere al speciei tobârlanilor, puteam considera că faza în care ne aflam era una degenerativă, existând riscul mare să se stingă neamul. Gogu şi Miţa au avut copii dar le-au murit. Unchiu Nicu însă, exemplifică semnificativ că sângele care ne circula prin vine în acel moment îşi pierduse din vlagă şi dorinţa de a perpetua specia oricum era mai slabă decât lenea malefică, cocleala ce se depusese pe vasele de sânge şi te predispuneau unei filozofii nihiliste asupra cursului vieţii. Mie unul, Nicolae – el n-a avut nicio încercare de perpetuare a speciei – mi se pare cel mai interesant şi, poate tocmai de aceea caut să intru în pielea personajului.

            Dacă urmaşul căruia îi dai implantul are puţine şanse să devină un elitist rezonabil, lipsit de capacitatea de a-şi asuma măcar continuitatea lucrării tale cu Dumnezeu şi se plasează turbulent sau mai puţin turbulent într-o turmă, acceptând repetabilitatea ciclului istoric, fără implicare şi contribuţii creative, la ce bun investiţia? Doar de dragul de a te afla în rândul lumii? Degeaba te naşti tobârlan, dacă personalitatea ta puternică nu poate duce mai departe ceea ce vine cumva din trecut.

            Pentru Nicolae, balanţa folosită zilnic pe ascuns de privirile celorlalţi, se lăsa dezechilibrată pe partea unde atârna greu talgerul tatălui său. Ce ar fi trebuit să facă el ca să poată răsturna aşezarea pe care o găsise? Cu ce ar fi putut clinti răspunsurile pe care le primea invariabil corect, la întrebările pe care câteodată nici măcar nu apuca să le pună? Răspunsurile veneau din atitudinea, din siguranţa, din judecata aceea care căpătase simplitate prin contribuţia a generaţii întregi de ţărani-domni ai pământului.

            Tobârlan era precum o fântână.

            Nicolae îşi aducea aminte cum, copil fiind cu Toma, adunaseră două grămezi egale de pietre. El inventase jocul. De fapt, ca să fim corecţi, Gogu îl înventase, el adăugase doar amendamentul cu grămezile egale. Gogu încă susţinea că ai dreptul la atâtea pietre câţi ani ai. Evident el avea anii cei mai mulţi. Numărau câte pietre aruncate nimereau ţinta, intrând pe gura făntânii decupată în peretele de ciment, nu prea mare, cât să încapă coferul. Cam trei cofere ca să umpli o găleată.

            Mândru de el, lui îi intraseră 14 vârsta pe care abia o împlinise, nu ratese niciuna, îl îndemna pe Toma la rândul lui să-şi încerce norocul. Şi Toma avea tot 14 pietre, ani mai puţini. Lui Toma i se părea că atunci când piatra plescăia apa, parcă lovea într-o fiinţă vie. Nicolae se răţoia la el făcându-l fricos. I-a auzit ăl bătrân. Le-a cerut explicaţii. A ascultat şi l-a strâns de umerii firavi pe Toma, luîndu-l aproape.

            – Iar tu Nicolae azi nu mai bei apă. Până mâine când se limpezeşte, să treacă o noapte peste fântînă, o să suferim cu toţii.

            – Dar pot aduce o găleată cu apă din puţul de peste drum.

            – Nu, Nicolae, în viaţă nu e totul atât de simplu. Bem apă (pe care-o cunoaştem) doar din fântâna noastră, de când mă ştiu aşa s-a pomenit. Până mâine ne limităm la apa rămasă în găleată, iar tu rămâi pedepsit.