18. Fragment Gușterele. Maria

Notă: Încurajat de întâmplarea cu Carraria din postarea anterioară, am să redau întreg capitolul 18. E un capitol important, sper să nu vi se pară prea lung...

Maria

           Cu Maria eram prieten. Era o legătură fără fasoane, care ne elibera de tensiuni, din când în când, pe amândoi. Şi cu cealată Marie, verişoara ei la care ne aflam acum, mă mai văzusem de câteva ori întâmplător. Niciodată singuri. Fără să împărţim cuvinte suficiente legăturii ce se putea înfiripa într-o conversaţie. Ochii ni se întâlniseră, mai ales împlinind nevoia instinctivă de a împărţi pe categorii de percepţii, obiectele sau senzaţiile scrise să se întâmple în jurul tău. Hazardul îţi scoate în cale imagini al căror contur se aşează altfel, te urmăresc şi te fac să revii la ele din când în când.

          Atingeam cu privirea ca din întâmplare întâi buzele, îmi luam avânt şi coboram desenând cristiane în jos pe trup. Traseul era perfect, stratul de muselinǎ subţire, verde mentă al capotului, nereuşind să ascundă şi să niveleze perfecţiunea liniilor ce se rotunjeau sau se alungeau suple dedesupt. Ştiam bine că nu aveam voie sa folosesec pârtia, dar ochii ei nu mă mustrau când o fracţiune de clipă se întâlneau întâmplător cu ai mei. Schimbam direcţia, ocolind cu grijă contactul, de teama să nu scânteieze ceva în câmpul electric.

          Auzisem de neînţelegerile cu soţul. Nu mai locuiau împreună. Prietena mea îmi vorbise puţin şi de boala ei. Stăteam în camera simplu mobilată pe un scaun, sorbind cafeaua dintr-o ceşcuţă subţre, galbenă. Avansasem la carte, deja se infiripase ca o nuvelă şi îmi luasem o pauză înainte de a ajunge la CNSAS, pe urmele Tobârlanilor.

            Când m-a sunat la telefon şi m-a întrebat dacă o însoţesc într-o plimbare matinală prin parc, nu am refuzat-o. Îşi dăduse demisia de la ziar, nu voiam s-o mai supăr şi eu. Aproape de Cişmigiu, în faţa casei verişoarei sale, m-a rugat să intrăm pentru 10 minute. Aştepta un email de la o bancă unde-şi depusese CV-ul şi-i trebuia un calculator.

            Stătea cu spatele către noi la o măsuţă unde se afla calculatorul, astfel că o puteam privi în voie pe cea enigmatică, aşezată pe pat cu picioarele atârnate, cu capotul acela verde mentă şi florile albastre, neglijent aruncate peste căldura ce o degaja în închipuirea mea corpul destins. Din grabă, nu îşi încheiase toţi nasturii. O trezisem din somn, deja era trecut de 11.

          Maria avea o oboseală pe faţă, o paloare misterioasă. Îi scormoneam cu privirea avidă chipul. Se abandonase de parcă voia să-şi continue somnul. Un sân mai obraznic, rotund, alb, împingea să iasă din umbră în câmp deschis.

            Şi dintr-o dată lucrurile au părut să se tulbure. Un spasm puternic i-a smucit corpul prăvălit ca un arc pe spate şi parcă era traversată de o undă de şoc. Mişcările dezarticulate se amplificau în segmentele membrelor. După clipa de uluială, realizasem pericolul de a cădea din pat. Încercam s-o reţin, dar îmi tremurau mâinile şi nu aveam destulă forţă în braţe.

          Prietena mea, speriată, mă ajuta după puterile ei. I-a descheiat capotul până jos şi trăgândul de mâneci a eliberat-o, de parcă în el s-ar fi aflat tot răul. Fǎcuse dintr-un prosop o compresǎ cu apǎ şi-i tampona pielea fǎrǎ noimǎ, în timp ce eu luptam în continuare să stăpânesc trupul acela stârnit de stihie. Am luat-o în braţe, i-am acoperit cu pieptul sânii şi urcându-mă în pat am coperit-o întreagă cu corpul meu. I-am strâns picioarele cu picioarele mele, parcă începea să se  adune, mai întâi ca o vâltoare, apoi ca o apă liniştită. Am aşteptat câteva clipe scufundându-mă şi eu în apa ce trecea peste noi. Totul a durat preţ de două sau trei minute. Fără îndoială cele mai lungi din viaţa mea.

          M-am desprins greu, privind-o copleşit de pe celălat mal.. Prietena mea se uită la mine mustrătoare, citind mai repede decât mine nefirescul situaţiei şi aducând un cearşaf să o acopere. M-am dat jos din pat. Dărâmat m-am aşezat pe scaun. Prietena mea îşi căpătase stăpânirea de sine şi a sunat la salvare. Am simţit că nu mai era nevoie de mine şi m-am ridicat să plec. Am spus de la uşă:

– Ne vedem mâine Maria!

*

            Cu prietena mea, ziarista, nu m-am mai văzut niciodată. În schimb, m-am revăzut cu cealaltǎ Marie, verişoara ei a doua zi. Veselia i citea pe faţă de parcă nu se întâmplase nimic. Veneam de la CNSAS. Primisem în sfârşit copiile celor două dosare ale unchilor mei, Nicolae şi Gogu şi mă grăbeam să ajung acasă. Mi-a zâmbit complice fǎcând un semn discret cǎtre dosare.

            – Abordarea securiştilor e tendenţioasă, ce poţi afla de la ei decât doar un punct de vedere duşmǎnos. Vei fi dezamǎgit, nu aceea e viaţa. Avea o teribilă capacitate de convingere, cu adevărat mistică, mi-a spus ca e înger şi că-mi poate mijloci întâlnirea cu personajele cărţii mele, să le întreb direct. Trebuia doar să-i promit că am curajul să mă întorc şi să-mi termin cartea după ce stau de vorbă cu ele.

            – E foarte important însă, e capital să nu te sperii de guştere!  N-am înţeles rolul guşterelui.

            A condus atentă în trafic schimbând cuvinte convenţionale. Nu-mi spusese dinainte unde ne vom opri. În dreapta ei, tulburat, parcă mă aflam sub influienţa unui drog, răsfoiam dosarele. La un moment dat ridicând privirea am început să recunosc locurile. Când am intrat pe Valea Pribei, pulsul se ridicase şi bătăile inimii îmi spărgeau pieptul. Fântâna lui Cioc era tot acolo, casa Dumitrei părăsită se aplecase de tot într-o rână. În curte la ţaţa, surprinzător, făcuse cineva ordine. Maria nu s-a oprit, a trecut mai departe şi a frânat automobilul în poarta Veroanei, unde altădată străjuia nucul. Dealul se oprise în gard, dar casa era întreagă şi alături se mai ridicase una din cărămidă roşie. Parcă să zic semăna cu „hangarul” lui unchiu Nicu. Dar acela, îl ştiam mai încolo, lângă fântână.

            A deschis poarta şi, sigură pe sine, m-a luat de mână. Pe portiţa din spate, locul unde altădată era pătulul cu camerele noastre de sub el rămăsese gol, dar pământul se încreţise înfiorător. Am urcat coasta până în fundul căldării. Toboganul rămăsese intact dar se adâncise. Ne-am aşezat să ne odihnim în iarbă. Căutându-ne, am început să ne dezbrăcăm cum exersasem în copilărie. Cu ochii deschişi întindeam întunericul din căuşul palmelor descoperind uimit, cu cât întindeam mai mult, că Maria era de fapt acea Marie. Am acoperit-o întreagă cu corpul meu şi am simţit spasmul. Unda de şoc era aproape. Am simţit ghearele  reci ale guşterelui pe spatele meu. Parcă mă afundam ca la buturugă în ochii ei mari.        

            M-am trezit în cer la covergă. Tobârlan nu era printre roşii. Mutase râul mai aproape şi artezienele udau singure.

*

            Am păşit cu o teamă firească acolo unde, în mintea mea, credeam că lucrurile se întâmplă de la sine, nu trebuie să te zbaţi şi viaţa curge liniştită fără nici o străduinţă. Până una alta, am început să recunosc porţiuni din luncă. Doar că era un murmur continuu, plăcut, generat de stropii de apă împrăştiaţi dintr-o reţea de arteziene peste câmpurile cu roşii. Viteza căderii era mult mai mică, se producea cu o încetineală aparte. Cum cad fulgi de zăpadă într-o iarnă liniştită.

            Am întins braţul. Stropii de apă se opreau pe braţul meu fără să lunece şi fără să-mi provoace răcoarea. Parcă intrau în carne, dar nu simţeam nimic. Râul înconjura toată lunca. Se depărţise în două braţe, de o parte Vâlsana, de cealaltă parte Argeşul şi amândouă curgeau liniştite. Doar că îşi schimbaseră cursul, apele despletindu-se în amonte, spre locurile de unde veniseră. La mijloc, insula Tobârlanilor. În capătul dinspre zăvoi, la umbră, aşezaseră covergile. Erau nouă, dar semănau mai mult cu nişte igluuri.

            Paşii mi s-au oprit la cea mai mică dintre ele. Singura care parcă aducea cu coverga ştiută de mine. Pereţii de sticlă sau de gheaţă, nu ştiu din ce erau construiţi, lăsau să se vadă la mijloc tulpinile împletite din târşuri ca o structură de rezistenţă. Am intrat. Înăuntru spaţiu era mult mai mare. S-a deschis ca un amvou al unei biserici de ţară. În mijlocul încăperii am văzut un călugăr, să fi avut spre 90 de ani. M-a privit de parcă s-ar fi deschis, lăsând Sfântul Duh să curgă prin mine. Semăna cu tata-mare, poate cǎ era el. Nu m-a întrebat nimic, îi simţeam sufletul greu. I-am stat alături şi m-am strâns împreună cu el într-o rugăciune ca o mare bucurie împlinită. L-am simţit mai uşor, mai senin, nu trebuia să aflu ce greutate purta în suflet. Îmi ţinea mâinile în mâinile lui, ştiam că lucrarea se făcuse şi m-am trezit pentru o clipă împlinit.  

            De fapt, am ieşit din chilie mai nedumerit decât intrasem. Nu l-am întrebat nimic. Ochii bunicului meu păreau că suportă greu fericirea veşnică. De unde să ştiu eu cum se înşiră acolo anii!? Aveam să aflu curând că zboră precum zilele, dar fără nopţi îşi pierd consistenţa, nu ai cum să le ţii numărul.

            Ziua unuia dintre personaje nu e nevoie să fie egala cu ziua altui personaj. Şi cel mai mult, depinde de vârsta pe care ţi-ai ales-o când ai intrat. E alegerea fiecăruia. Îţi alegi vârsta care îţi comvine, când consideri că ai trăit mai intens şi mai frumos, viaţa de dinainte. După vârsta aceea îţi reconsideri reperele. Şi mai intră în calcul starea de spirit. Am aici o reală nedumerire şi totuşi, cât de fericit poţi să fii sute de ani la rând? Intervine plictisul, pe diferite grade...

            Înainte să bat la uşa unui alt iglu, am auzit un semnal sonor şi vocea tatălui meu prezentându-şi emisiunea locală pe un ecran uriaş. Întâi ceva ca o muzică a sferelor. Parcă se înviora ţâşnitura apei în arteziene. De undeva apăruseră fluturi albi şi albaştrii, se prinseseră cu stropii strălucitori într-un dans. Tata arăta pe ecran, cum nu-l văzusem niciodată. El îşi alesese o vârstă în plină maturitate, 55 de ani, pe care n-o atinsese trǎind. Vocea îi rămăsese neschimbată.

            Citea un fragment din romanul său, Tobârlanii. Semăna cu un decupaj dintr-un jurnal de familie. Acţiunea era cursivă, se întâmplase recent. Văru-meu Cornel era eroul acelor pagini. Povestea era ciudată, dar textul te captiva îndeajuns.

            Cornel intrase cu vârsta de după căsătorie. Nilă îşi deschisese cârciumă în igluul lui, însǎ cu alcoolurile era o treabă anevoioasă pe insulă. Meşterise din te miri ce alambicul, numai cǎ nu avea ce sǎ distileze în el. Nicolae într-o parte de luncǎ plantase tot felul de pomi, dar nu erau încǎ pe rod. Din cartofi fermentaţi, reuşise un fel de whiski. Prin natura împrejurărilor în cârciuma lui intrau şi femei, căci în igluul din făţă, Miţa deschisese stabilimentul Crucii de Piatră şi curtezanele, în pauzele prelungite şi-ar mai fi clătit gura sporovăind. Lipseau fructele pentru lichioruri, cum lipseau şi clienţii dincolo peste drum.    

            Partea periculoasă a afacerii, aprovizionarea cu fructe i s-a părut lui Cornel că-i stă la îndemână şi acesta a intrat în parteneriat cu unchi-său.

            A trecut râul şi nu departe a descoperit o livadă cu pomi exotici, portocali, migdali, lămâi. Din când în când poposeau cetele zgomotoase de îngeri, se înfruptau şi plecau în drumul lor. Cornel şi-a umplut rucsacul revenind, încă o dată şi încă o dată, iar la un moment dat nu s-a mai întors. Îngerii gardieni l-au închis. Încălcase normele locului şi consemnul dintre Tobârlan şi Dumnezeu. Tobârlan nici nu a vrut să audă, n-a dorit să intervină. De la o vreme nu-i mai putea ţine în frâu. L-a lăsat pe Cornel să-şi facă pedeapsa. Nimeni nu avea ce să caute dincolo de râu.

            Am recunoscut cârciuma lui Nilǎ descrisǎ de tata. Câteva mese şi scaune goale, scoase afarǎ aşteptau, nu m-am oprit. Traversǎnd drumul am trecut pe lângă o cruce veche din piatră şi fără să bat la uşă am intrat în igluul Miţei. Pe un coridor lung, alte patru uşi închise, iar lateral în dreapta, o scară interioară urca la etaj. Pe uşile camerelor, stăteau lipite cărţile de vizită ale fetelor. Citesc una dintre ele. Maria –, primeşte de la 5 la 7. Privesc instinctiv mâna stângă, dar locul unde trebuia să fie ceasul era gol. Observasem asta de când mă trezisem pe insulă. Doar mapa aceea de carton, legată cu elastic pe care o primisem la CNSAS şi pe care apucasem doar să o răsfoiesc în maşinǎ, nu se pierduse.

            Patul imens, alb, mi se părea cât o câmpie ninsă. În mijlocul lui nu era Maria la care m-aş fi putut aştepta. Când s-a ridicat, uimită, halatul acela lucios de mătase verde i-a lunecat pe umeri descoperind un trup desăvârşit ce se deschidea către mine, surprins el însuşi de reacţie. Tinereţea abia îmbobocită a explodat ca o regină a nopţii şi braţele ei m-au cuprins în vâltoarea unei ape. Buzele roşii, de rodie, căutau să-mi soarbă respiraţia. Trăgea de haine să le smulgă de parcă pasiunea ei adormită, dintr-o dată se trezise şi mă avea acolo singur cu ea. Ne rostogoleam prin pat în toate direcţiile, alternănd succesiv privilegiul dominator. Dincolo de pat era hăul, iar la capătul hăului Miţa se uita la noi. A luat o cravaşă din piele de la capătul patului, o biciuşcă din cele folosite la diferite orgii şi a încins fără milă trupul contorsionat al femeii.

            – Am ştiut totdeauna că pui pasiune, pasiunea nu are ce căuta aici! Am ştiut că din cauza ta! Tu, numai tu!... Şi o lovea cu ură, cu răzbunare.

            M-am strecurat de acolo, luându-mi de pe noptieră mapa transparentǎ cu cele douǎ dosare. Pe coperta celui de deasupra, ofiţerul caligrafiase, între ghilimele, cu litere mari – „Simigiul”. Ce-o fi vândut unchiu Gogu, covrigi? Tocmai îmi apare în faţǎ igluul lui, identic cu casa de pe Livezilor nr 15, dinainte de a fi muşcată de cupa de oţel a buldozerului. Parcă mai înaltă, decât mi-o aminteam. Am intrat în sala lungă cu geamlâc, pipăind materialul transparent şi puţin elastic, apoi am pătruns în sufrageria imensă. Mărturisesc, uimirea m-a copleşit căci biblioteca pe care o considerasem pierdută, se întindea pe trei pereţi ai camerei, iar de pe mobilă străluceau pietrele de mină.