miercuri, 7 august 2013

Dincolo de Valea Doftanei






         Dincolo de Valea Doftanei urcăm serpentinele spre Secăria şi în spate se deschide o panoramă cuprinzătoare, în coroana uriaşă a văii, acoperişurile caselor, ieşind ca nişte mere roşii de sub verdele frunzişului. Undeva în dreapta, ascuns de un pinten al versantului nu se vede lacul, dar il ştiam acolo. Abia îi părăsisem închingat de barajul de la Paltinu. Luasem cu noi doar imaginile frumoase, scoţând din cadru miile de peturi. N-am mai văzut niciodată atâta indolenţă strânsă la un loc. 





          Am stins focul cu grijă, lăsând în urmă câteva ore liniştite în care desculţi prin iarbă ne-am încărcat bateriile. Totuşi am avut grijă, personal, să nu exagerez cu mişcarea, preferând să ţin sub supraveghere o sticlă cu tărie rătăcită prin bagaje, altfel periculoasă pentru foc. Am consumat-o încet, mai mult singur, asumându-mi toate riscurile şi protejând ca un adevărat cap de familie, viaţa sportivă a celorlalţi. 










          Un viraj scurt în stânga şi un intrând a permis oprirea maşinii într-un luminiş ce promitea Nikonului să respire în voie şi Ramonei să-şi potolească bătăile inimii al căror ritm se rătăcise pe serpentine. Promisiune neonorată, căci se pare o echipă de chirurgi operase cu instrumente neadecvate, fierăstraie, bormaşini, drujbe sau picamere, corpul viu al naturii, lăsând o rană deschisă în locul unde altădată hălăduia pădurea. 






          La câteva minute o altă maşină de Bucureşti încetineşte lângă noi şi de la volan prin geamul deschis şoferul ne întreabă încotro duce drumul.              
           – Undeva spre vârful muntelui! Îl lămurim noi convinşi că-i dădusem omului o informaţie utilă, încredinţăndu-l ferm că ţara e locuită şi că şoseaua n-avea cum să ducă nicăieri. Aveam să aflăm în curând că dreptatea era de partea noastră căci, după ce depăşisem coama şi coboram deja, am prins din urmă un cârd de vaci ce păşeau agale pe mijlocul şoselei cu ugerele doldora de lapte. 





Se întorceau de la păşune singure acasă şi se uitau lung la noi, cu ochi lor mari, nelămurite parcă dacă să se dea la o parte, sau să ne ceară taxă pentru drum. 


          Depăşind şi căruţa cu fân, dintr-o dată valea s-a deschis şi am recunoscut Comarnicul.

2 comentarii:

  1. Buna/Salut , numele meu este Bogdan , un mic blogger si observ ca ai un blog superb .
    As dori daca se poate sa facem schimb de linkuri/bannere cu blogul tau , imi place .
    Adresa blogului meu : www.buboal-photography.blogspot.ro . Astept un raspuns pe site-ul meu intr-un comentariu la o postare sau pe buboal_photography@yahoo.com
    As dori daca vrei sa imi dai un like la acesta pagina de facebook : www.facebook.com/buboal.photography .
    Like te rog la pagina .
    Multumesc !!!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ti-am pus linkul pe blog, astept sa faci si tu la fel.

      Ștergere

Ma intereseaza comentariile ,fie si rautacioase