luni, 10 august 2015

Ȋntrebãri legitime



Mã ȋntreb de ce Pasãrea ceții zboarã mai liber ȋn SUA decȃt ȋn Romȃnia și nu gãsesc un rãspuns. In ultima lunã pe blogul meu au intrat 17512 americani, 1177 romȃni,749 ruși și 527 de germani. Americanii ca americanii, cãutau scutul antirachetã, dar rușii?... Mi-a rãspuns un omuleț cu caschetã

– Ȋngrijorați sã nu sece Prutul, de secetã...
                                                   *
Mã ȋntreb de ce cu fiecare zi care trece Ministerul de interne mãrește numãrul celor care cautã pe omul dispãrut ȋn munți cu planorul?... Ca sã stabileascã un record?... Nu era mai potrivit ca la ȋnceput, cȃnd omul putea fi ȋncã ȋn viațã, numãrul celor mobilizați sã fi fost mai mare?
Și decȃt sã vinã la televizor Raed Arafat cu capul ȋn soare, nu era oportun sã se ascundã ȋn munți ȋn loc cu verdeațã, la rãcoare? Poate avea noroc dotat cu  binoclu, dãdea un tun, și-l gãsea el pe Crãciun…

Biet Arafat la așa stat, așa cioclu!

                                   *
Și cu triștii ãștia de maneliști, artiști de artiști, ca ei mai rar, ce-are fiscul de le ia din buzunar pȃnã și fisa de telefon? Mãi oameni buni, stați oleacã! Se supãrã ãștia și pleacã. Cine-i mai pune lui Ponta discul de patefon cu Denisa?

“Ia-mã ia-mã ia-mã ia, du-mã ȋn America!”

Plai balai - pamflete politice

duminică, 9 august 2015

In Prãvãlie



Am intrat de dimineațã ȋntr-o Prãvãlie. Ȋntȃmplãtor era o Prãvãlie culturalã. M-am uitat pe rafturi. Marfã bunã prezentatã frumos ca ȋntr-un magazin de antichitãți unde printre statuiete de Tanagra și ceramicã de Delft, sfeșnice din bronz și tablouri, gãsești dacã vrei și smartphone-uri. Chiar ȋn spatele vȃnzãtorului, ușor de descoperit dacã l-ai fi trimis sã-ți aducã un corp de iluminat de la Delicatese, un Macadan, sau un Naiu, era așezat un Nikon, iar alãturi ȋn loc de merinde, un mãr pãdureț. O fi de vȃnzare Nikonul? Nu, cã n-are preț... Ungureanu nu vinde!


sâmbătă, 8 august 2015

Gușterele. editia II-a. Viațã. Minuni. Icoane. Canon



“Nu mergi pe unde te duce drumul, fã-ți drumul tãu și lasã o urmã!”... Ca parfumul mãcar.
        Drumul cãrții ca sã ajungã la cititor, depinde rar de autor.
        Ea nu poate fi ȋn mod dramatic ȋn siajul unui lup singuratic, de aceea conteazã tirajul. Am avut un vis, se fãcea cã ajunsesem ȋntr-un Paradis viitor și alerga dupã mine marele editor, sã-mi smulgã Gușterele din mȃnã.

– Lasã-l la mine o sãptãmȃnã, maxim douã, sã facã ouã, sã-l ȋnmulțesc, sã-l ȋnvãț sã muște sȃnge de tauri, nu sã prindã muște pe coclauri!
                Da visul nu e ca viața, n-am apucat sã-i vãd fața.
                Tocmai trecea pe-acolo, vȃslind ȋntr-o barcã, Sfȃntul Mucenic Anastasie. L-am ȋntrebat: "Cuvioase…

– Ȋntru nevoința sa, parcã sã zic semãna cu… 
Nu-i dau numele, poate se supãrã Vlasie ca l-am visat...

joi, 6 august 2015

DNA ca ADN. Bijuterii de familie





Notǎ: Pe acest blog sunt peste 1500 de texte publicate. Unele dintre ele precum bijuteriile ar merita din când în când etalate

 *
          Când eram elev de liceu locuiam pe bulevard ȋn Pitești într-un demisol. Înainte de a pleca la școalǎ mǎ așezam la mǎsuţa mea în faţa ferestrei mici, pǎtrate, ce se deschidea la nivelul trotuarului și așteptam clipele magice. Recunoșteam sunetul acela unic al tocurilor fine cu flec de metal cum se apropie, cǎlcând piatra cubicǎ și-l alegeam dintre zecile de sunete, unele mai grǎbite, altele împiedicate, de parcǎ ritmul acela dezinvolt ar fi eliberat melodia, numai pe notele înalte ale pianului, într-un concert.

          Nu vedeam mare lucru, doar gambele bronzate pendulând armonios și întregind linia elegantǎ a pantofilor. Cu siguranţǎ era o tânǎra profesoarǎ ce își calcula cu precizie timpul, astfel cǎ în minutul de aur aerul se tulbura întotdeauna în dreptul ferestrei mele. Aș fi putut sǎ trag masa într-o parte și sǎ mǎ apropi de fereastrǎ, mǎrindu-mi astfel raza vizualǎ, perspectiva. Aș fi putut alerga pe scarǎ sǎ capǎt o imagine completǎ. Nu doream asta. Mǎ prefǎceam cǎ verific o temǎ, așteptând împlinirea ritualului și dacǎ pașii se încǎpǎţânau sǎ nu vinǎ, eram sigur cǎ voi avea o zi agitatǎ.

          La fel și acum, biet pensionar, doar cǎ m-am mutat mai aproape de cer, la mansardǎ. Aștept în fiecare dimineaţǎ clipele magice, minutul de aur, breaking news-ul din ferastra televizorului când sosește cu pas mãsurat, sportiv, fǎrǎ tocuri înalte, ȋn adidași, am identificat-o, nu mai ai rãbdareare la bãtrȃnețe, Petruţa Kovesi,  cu vești proaspete de la DNA.

 Mi-a intrat în ADN și a rǎmas acolo ca un viral, parfumul curajos al justiției.

          De la o vreme Petruța Kovesi nu mai apare la televizor și am o varã agitatã. Sã fi intrat soarele ȋn nor? E ceva necurat pe canicula asta!... 
           Mai e o lunã și ȋncep școlile. Vedem atunci.

miercuri, 5 august 2015

Impletituri de lȃnă



            Nu pe pământ ȋși are viaţa tărâmul fericirii. Dar ca să-ţi rămână întreagă şansa de a ajunge la el, să poţi înţelege deplin se cuvine să traversezi încercările suferinţei. Când mama mea Aurelia, înainte de a fi eu, s-a căsătorit cu tata, cei apropiaţi şi doctorul Galibin au păcălit-o cumva pe copila de 19 ani, încercând s-o oprească să-şi aleagă cu tata acelaşi drum, pe motiv că rănile războiului necicatrizate, supurând în plămânul tatălui meu, pot să împiedice ascensiunea spre atingerea acelui tărâm.

          Pe tata îl chema Toma, dar el credea în iubire. Mama era cea care trebuia să-i atingă rănile. Tata a traversat mai repede încercările suferinţei ajutat de Dumnezeu şi l-am putut vedea fericit, iubitor şi blând, când m-am născut eu. A stat cu noi opt ani.   
Mama, a rămas apoi singură să mă însoţească şi să-şi completeze norma de suferinţă.

         Dar ea n-a fost niciodatã un Tobȃrlan.
       Ar fi momentul potrivit sã-i completez fișa. Am eu dreptul ãsta? Cȃnd ȋn sfȃrșit s-a recãsãtorit, aveam mai mult de optisprezece ani, terminasem liceul, și-a cerut voie de la mine, dar eu nu eram vreun pãrinte, eram copilul ei. Cum sã ceri voie copilul tãu sã-ți trãiești viața? Țineți minte, la cãsãtoria cu tata n-a vrut sã ținã seama de nimeni, nici de mama-mare Pãuna! Cȃt a insistat Galibin?... Și eu copleșit i-am spus doar atȃt:

           Mamã, dar acum sunt mare! 
       S-a recãsãtorit cu Virgil, dar povestea aia nu are nici o relevanțã pentru ce ȋncerc sã fac eu aici. Dar am promis mai la ȋnceput cã voi explica de unde a apãrut frate-meu Dan. Iacãtã cã am explicat!...

Fragment din Guşterele. Ediția II-a