Notǎ: Pe acest blog sunt peste 1500 de texte publicate. Unele dintre ele precum bijuteriile ar merita din când în când etalate
*
Când eram
elev de liceu locuiam pe bulevard ȋn Pitești într-un demisol. Înainte de a
pleca la școalǎ mǎ așezam la mǎsuţa mea în faţa ferestrei mici, pǎtrate, ce se
deschidea la nivelul trotuarului și așteptam clipele magice. Recunoșteam sunetul
acela unic al tocurilor fine cu flec de metal cum se apropie, cǎlcând piatra
cubicǎ și-l alegeam dintre zecile de sunete, unele mai grǎbite, altele
împiedicate, de parcǎ ritmul acela dezinvolt ar fi eliberat melodia, numai pe
notele înalte ale pianului, într-un concert.
Nu vedeam
mare lucru, doar gambele bronzate pendulând armonios și întregind linia
elegantǎ a pantofilor. Cu siguranţǎ era o tânǎra profesoarǎ ce își calcula cu
precizie timpul, astfel cǎ în minutul de aur aerul se tulbura întotdeauna în
dreptul ferestrei mele. Aș fi putut sǎ trag masa într-o parte și sǎ mǎ apropi
de fereastrǎ, mǎrindu-mi astfel raza vizualǎ, perspectiva. Aș fi putut alerga pe scarǎ sǎ
capǎt o imagine completǎ. Nu doream asta. Mǎ prefǎceam cǎ verific o temǎ,
așteptând împlinirea ritualului și dacǎ pașii se încǎpǎţânau sǎ nu vinǎ, eram
sigur cǎ voi avea o zi agitatǎ.
La fel și
acum, biet pensionar, doar cǎ m-am mutat mai aproape de cer, la mansardǎ. Aștept în fiecare
dimineaţǎ clipele magice, minutul de aur, breaking news-ul din ferastra
televizorului când sosește cu pas mãsurat, sportiv, fǎrǎ tocuri înalte, ȋn
adidași, am identificat-o, nu mai ai rãbdareare la bãtrȃnețe, Petruţa Kovesi, cu
vești proaspete de la DNA.
Mi-a intrat în ADN și a rǎmas acolo ca un
viral, parfumul curajos al justiției.
De la o
vreme Petruța Kovesi nu mai apare la televizor și am o varã agitatã. Sã fi intrat
soarele ȋn nor? E ceva necurat pe canicula asta!...
Mai e o lunã și ȋncep școlile.
Vedem atunci.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu