Ȋntr-un an, Dan, student fiind – nu ne mutasem ȋn Craiovei,
stãteam ȋncã ȋn Papucești, fetele mele crescuserã și ele, mergeau la cãmin – niciodatã Dan nu venea cu mȃna
goalã din București. Le adusese jucãrii sã le punã sub pom. Abia de reușisem sã
le ascundem. Era ajunul Crãciunului și afarã ningea bogat. Ceaușescu ȋn anul
acela fãcuse restricții, la ce nu fãcea el restricții, ȋn anul acela
descoperise tãierea brazilor. Nu reușisem sã mã descurc și fãrã brad stricam
bucuria copiilor. Fratelui meu i-a venit idea sã mergem la Merișani, acolo
cãdea pãdurea pe case.
– Facem o ȋncercare, dã-i telefon
unui vãr de-al tãu! Cornel sau Burtilã ce ne costã? Nu prea țineam legãtura cu
verii mei. Mã simțeam exclus din satul unde mã nãscusem. Se prãpãdise și țața,
nu mai aveam acolo un loc al meu, se șterseserã toate drepturile. Jinduiam dupã
o grãdinã a mea care sã-mi aparținã cu un prun un mãr și-un nuc ȋn ea, unde, atunci
cȃnd va sosi timpul sã pot ridica o casuțã. Toatã viața am fost urmãrit de
gȃndul acela și el nu s-a ȋmplinit.I-am dat telefon lui Cornel și cum e ȋntȃmplarea, cu o searã ȋnainte Sandu fratele Mioarei ȋi adusese un brad, ȋl avea pe salã cu crengile legate, deja pregãtit. Pe al lui, ȋl ochise de mult ȋn pãdure, ȋl fixase deja ȋn trepied cu vȃrful pȃnã-n tavan. Cel primit de la Sandu nu știa cum sã scape de el. N-aveam decȃt sã ne urcãm ȋn tren. S-a bucurat auzind cã sunt cu Dan, frate-meu, doar Ionelei, nevesti-mii, nu-i convenea aranjamentul. Nu fãcuse toate cumpãrãturile, nu terminase pregãtirile și ne strȃngeam toți și Virgil și mama de Crãciun la noi acasã
– Lasã cã mȃine ți-o trimit și pe mama de dimineațã…
– Nãucilor, doar azi nu e mȃine! Ce sã mai fac cu ea, poate sã comenteze, gãsește ea ceva! N-o spunea cu rãutate, mama venea ȋn fiecare dimineațã de jos din CEAIR pȃnã ȋn Papucești sã ducã fetele la cãmin. Nu ne-am fi putut descurca fãrã ea, amȃndoi plecam la servici.
– Voi puneți coada
pe spinare și eu stau acasã cu copiii legatã de mȃini și de picioare! A
schimbat și ea cȃteva vorbe la telefon cu Mioara și apoi cãtre noi:
– Dane, sã nu-l lași sã se ȋntindã la bãuturã pe frati-tu cã mȃine e bolnav și mai sunt treburi de fãcut. Și-a dat seama cã greșise și a completat, “Ne stricã tot cheful!” Am liniștit-o amintindu-i cã pe vãrã-meu dãrnicia și ospeția nu prea-l dãdea afarã din casã, așa cã slabe nãdejdi sã nimerim la mese ȋntinse.
– Vezi dacã are vinul bun sã-ți dea și pentru mine o sticlã, am vorbit cu Mioara. Dacã-ți uiți capul pe-acolo, ai grijã sã nu uiți și sticla.
Am avut noroc sã prindem trenul care tocmai pleca din garã așa cã ȋn mai puțin de o orã am ajuns ȋn sat. Era ziua noastrã norocoasã. Ningea ca-n povești, pomii erau ȋncarcați de floarea zãpezii și dinspre case cȃnd și cȃnd rãzbãtea pȃnã-n drum un tulburãtor miros de cozonaci.
Eu cu Dan, numai noi, rar am avut ocazia sã vorbim. Tocmai ȋi citisem niște proze și ȋncȃntat de cum mȃnuia condeiul cãutam sã-l ȋncurajez sã scrie tot timpul, nu sã-i dau sfaturi, avea discernãmȃnt și talent, simțeam cã nu era nevoie.
Ȋn Merișani, pe Priba, cu talpa piciorului el cãlca pentru prima datã. Pe roți mai fusese ȋn mașina lui Virgil, taicã-su, cȃnd am vrut sã cumpãrãm casa lui unchiu Nicu. Nici nu bãgasem de seamã cãnd am ajuns la fȃntȃna lui Ciocioc, Pentru mine drumul era presãrat cu amintiri nu cu zãpadã, iar eu parcã lunecam pe schiuri.
Am mai spus țața se prãpãdise, mai trãia doar unchiul Nae, iar ȋn curte fațã de ce știam eu, Cornel mai ridicase douã camere de cãrãmidã. Ușa cãtre Mița nu mai era ȋncuiatã, Mioara era cea care ȋl ȋngrijea dupã ce murise “dȃnsa” pe bietul Dragotã. Stãtea ȋn pat neputincios om bãtrȃn, m-a cunoscut.
– Ce mai faci Nelule? Mița noastrã nu mai e, mã pregãtesc și eu… Cȃnd am trecut ȋnapoi prin camera unde locuisem, puținã vreme, nu s-a putut mai mult, m-am agãțat cu privirea de locul unde știam tabloul. Era ȋncã acolo. Rama ȋmbãtrȃnise, dar mama și tata tot ginere și mireasã. Cornel s-a urcat ȋn pat și a dat jos tabloul din perete.
– Aveam de gȃnd sã ți-l dau, e al tãu. Nu știam ce sã fac cu el ȋn mȃini, i l-am dat Mioarei sã mi-l ȋnfãșoare ȋn hȃrtie de ziar.
– Dane, sã nu-l lași sã se ȋntindã la bãuturã pe frati-tu cã mȃine e bolnav și mai sunt treburi de fãcut. Și-a dat seama cã greșise și a completat, “Ne stricã tot cheful!” Am liniștit-o amintindu-i cã pe vãrã-meu dãrnicia și ospeția nu prea-l dãdea afarã din casã, așa cã slabe nãdejdi sã nimerim la mese ȋntinse.
– Vezi dacã are vinul bun sã-ți dea și pentru mine o sticlã, am vorbit cu Mioara. Dacã-ți uiți capul pe-acolo, ai grijã sã nu uiți și sticla.
Am avut noroc sã prindem trenul care tocmai pleca din garã așa cã ȋn mai puțin de o orã am ajuns ȋn sat. Era ziua noastrã norocoasã. Ningea ca-n povești, pomii erau ȋncarcați de floarea zãpezii și dinspre case cȃnd și cȃnd rãzbãtea pȃnã-n drum un tulburãtor miros de cozonaci.
Eu cu Dan, numai noi, rar am avut ocazia sã vorbim. Tocmai ȋi citisem niște proze și ȋncȃntat de cum mȃnuia condeiul cãutam sã-l ȋncurajez sã scrie tot timpul, nu sã-i dau sfaturi, avea discernãmȃnt și talent, simțeam cã nu era nevoie.
Ȋn Merișani, pe Priba, cu talpa piciorului el cãlca pentru prima datã. Pe roți mai fusese ȋn mașina lui Virgil, taicã-su, cȃnd am vrut sã cumpãrãm casa lui unchiu Nicu. Nici nu bãgasem de seamã cãnd am ajuns la fȃntȃna lui Ciocioc, Pentru mine drumul era presãrat cu amintiri nu cu zãpadã, iar eu parcã lunecam pe schiuri.
Am mai spus țața se prãpãdise, mai trãia doar unchiul Nae, iar ȋn curte fațã de ce știam eu, Cornel mai ridicase douã camere de cãrãmidã. Ușa cãtre Mița nu mai era ȋncuiatã, Mioara era cea care ȋl ȋngrijea dupã ce murise “dȃnsa” pe bietul Dragotã. Stãtea ȋn pat neputincios om bãtrȃn, m-a cunoscut.
– Ce mai faci Nelule? Mița noastrã nu mai e, mã pregãtesc și eu… Cȃnd am trecut ȋnapoi prin camera unde locuisem, puținã vreme, nu s-a putut mai mult, m-am agãțat cu privirea de locul unde știam tabloul. Era ȋncã acolo. Rama ȋmbãtrȃnise, dar mama și tata tot ginere și mireasã. Cornel s-a urcat ȋn pat și a dat jos tabloul din perete.
– Aveam de gȃnd sã ți-l dau, e al tãu. Nu știam ce sã fac cu el ȋn mȃini, i l-am dat Mioarei sã mi-l ȋnfãșoare ȋn hȃrtie de ziar.
Poate pentru cã nu-l mai vãzuse de
mult pe Dan, vãrã-meu ȋncropise o adevãratã sindrofie. Cu o zi ȋnainte tãiase
porcul. Ne-a adus dintr-un hȃrdãu unde pusese carnea la sãrat cȃteva bucãți
mari cu șorici, le-a tãiat pe un fund de lemn, iar Mioara ne-a pregãtit o
friptura pe grãtarul pus direct pe jar cu mãmãligã rece rãmasã de la prȃnz și
un castron de murãturi. Ȋntinsese masa ȋn camera bunã de la drum.
Cornel ne-a luat ȋn beci sã ne arate ce instalație facuse el acolo, cu calorifere ȋn toatã casa. Centrala o ȋncãlzea cu lemne. Vinul ȋl ținea ȋn partea de beci al lui unnchiu Nae ȋn niște damigene mari de cinci vedre din care ieșea cȃte un furtun
– Sã respire și vinul, cã și el are sufletul și viața lui! A umplut o damigeanã ȋmbrãcatã cu rafie de o vadrã rãsucind canaua de la un butoi la care se vedea cã mai umblase.
– Ãsta e vinul lui Dragotã, dintr-al meu bem la Paști! A pus damigeana pe mijlocul mesei și ne-a zis:
– Serviți-vã! Mȃncați și beți cȃt puteți aici, cã acasã nu vã dau nimic! A venit Mioara cu o canã de sticlã și cu pahare mari
– Mãi omule, fii și tu mai civilizat nu fii neam de tobȃrlan, Zice Dan cã suntem ȋnapoiați! (eu nu contam!) A umplut paharele. Vinul avea o culoare rubinie, limpede ca sȃngele de porumbel. Cu ajutorul unei pȃlni a umplut și bidonul de doi litrii pentru Ionela, sã fie sigurã.
– Hai noroc! Cȃnd ne-o fi mai rãu sã ne fie ca acuma! Asta era vorba lui Cornel la chef. Primul pahar se bea pȃnã la fund altfel se-nchide barul! și duse paharul la gurã sorbind cu plãcere. Știa ce bea!
– Vin de-asta beau numai boierii sã știți și voi. Am cãzut de accord cã ne place licoarea și am hotãrȃt amȃndoi și eu și Dan cã nu ne ridicãm pȃnã nu dovedim toatã paguba.
Cornel avea o boltã ȋn curte de-a lungul gardului cãtre Dumitra, iar unchiu Nae pusese vie aproape ȋn toatã grãdina. Merii și prunii țineau umbrã, i se fãcuse milã sã-I taie, așa cã strugurii nu se coceau prea bine. Ȋn anul ãla ȋnsa, dulceața boabelor de struguri se maturizase și vinul ȋntrecuse toate așteptãrile. Ne-am dezlegat repede la vorbã, eu neratȃnd prilejul sã-mi susțin oful, dorința mea neȋmplinitã de a avea pe pãmȃnt undeva o grãdinã cu un prun, un nuc și-un mãr care sã fie numai ai mei, eventual marcați cu etichetã dacã s-ar fi aflat ȋntr-o grãdinã strãinã. De vreo douã ceasuri mã gȃndeam serios sã plantez și vițã de vie. De partea cealaltã, Cornel ne-a povestit despre veșnicele lui dispute cu Burtilã care de cȃte ori trecea pe lȃngã gard ȋl ȋnjura și-l fãcea bastard.
Pe drumul de ȋntoarcere, la cinci și jumãtate aveam tren, Dan m-a asigurat ducȃnd bradul ȋn spinare, nu era prea mare dar era bogat, cã am cam terminat apropape toatã lucrarea. Nu ne-am fãcut de rȃs. Dacã a rãmãsese ȋn damigeanã un litru de vin era mult. Ȋmi plãcea sã-l ascult, n-aveam sã-l mai prind curȃnd pe Cornel ȋntr-o așa dispoziție!
Și ȋn fond bãusem de la țața. Țața a ținut cel mai mult la mine. Mi-a spus odatã cã au stabilit ei ȋntre frați, cã ce mi se cuvine mie, ca urmaș al lui Tobȃrlan e de drept locul unde și-a ridicat casa unchiu Nicu. Ǎla era locul lui tata, dat de ãl bãtrȃn.
– Și unchiu Nicu ce-a zis? Am ȋntrebat curios.
– Pãi nu ști cã mutul ãla n-are glas, n-a zis nimic! Numai sã nu mor eu ȋnainte cã nu las lucrurile așa. Dacã mor ȋnaintea lui Nae, bruma mea de avere ȋi rãmȃne lui Cornel. Trebuie sã-i rãmȃnã lui, e cu el ȋn casã, sã aibã grijã pȃnã ȋnchide ochii amãrȃtul ãsta al meu! Dacã eu rãmȃn la urmã, va fi bine și pentru tine, nu las eu lucrurile ȋncurcate.
Am ajuns acasã pe-nserate. Eu aveam ȋn mȃnã o plasã cu sticla de vin pe care i-o dãduse Mioara, Ionelei și tabloul. Frate-meu ținea bradul și mã sprijinea sã nu alunec. Pierdusem schiurile, se mai rupea filmul, dar mã țineam tare. Nu cãdeam de-amboul. Ionela m-a dus la geam sã-mi arate rȃzȃnd cum se-mpleticeau urmele pe alee. Nu știa ea, cã eu fãcusem pȃrtie cã plecau fetele ȋn oraș cu Dan, sã le cumpere portocale și gogoși cu magiun.
Ȋn dimineața de Crãciun cȃnd m-am trezit, am aflat cã Dan, chiar a plecat seara cu fetele ȋn oraș. Nu mã durea capul. Deci vinul a fost bun.
– Fetelor, hai sã ȋmpodobim repede bradul!
Cornel ne-a luat ȋn beci sã ne arate ce instalație facuse el acolo, cu calorifere ȋn toatã casa. Centrala o ȋncãlzea cu lemne. Vinul ȋl ținea ȋn partea de beci al lui unnchiu Nae ȋn niște damigene mari de cinci vedre din care ieșea cȃte un furtun
– Sã respire și vinul, cã și el are sufletul și viața lui! A umplut o damigeanã ȋmbrãcatã cu rafie de o vadrã rãsucind canaua de la un butoi la care se vedea cã mai umblase.
– Ãsta e vinul lui Dragotã, dintr-al meu bem la Paști! A pus damigeana pe mijlocul mesei și ne-a zis:
– Serviți-vã! Mȃncați și beți cȃt puteți aici, cã acasã nu vã dau nimic! A venit Mioara cu o canã de sticlã și cu pahare mari
– Mãi omule, fii și tu mai civilizat nu fii neam de tobȃrlan, Zice Dan cã suntem ȋnapoiați! (eu nu contam!) A umplut paharele. Vinul avea o culoare rubinie, limpede ca sȃngele de porumbel. Cu ajutorul unei pȃlni a umplut și bidonul de doi litrii pentru Ionela, sã fie sigurã.
– Hai noroc! Cȃnd ne-o fi mai rãu sã ne fie ca acuma! Asta era vorba lui Cornel la chef. Primul pahar se bea pȃnã la fund altfel se-nchide barul! și duse paharul la gurã sorbind cu plãcere. Știa ce bea!
– Vin de-asta beau numai boierii sã știți și voi. Am cãzut de accord cã ne place licoarea și am hotãrȃt amȃndoi și eu și Dan cã nu ne ridicãm pȃnã nu dovedim toatã paguba.
Cornel avea o boltã ȋn curte de-a lungul gardului cãtre Dumitra, iar unchiu Nae pusese vie aproape ȋn toatã grãdina. Merii și prunii țineau umbrã, i se fãcuse milã sã-I taie, așa cã strugurii nu se coceau prea bine. Ȋn anul ãla ȋnsa, dulceața boabelor de struguri se maturizase și vinul ȋntrecuse toate așteptãrile. Ne-am dezlegat repede la vorbã, eu neratȃnd prilejul sã-mi susțin oful, dorința mea neȋmplinitã de a avea pe pãmȃnt undeva o grãdinã cu un prun, un nuc și-un mãr care sã fie numai ai mei, eventual marcați cu etichetã dacã s-ar fi aflat ȋntr-o grãdinã strãinã. De vreo douã ceasuri mã gȃndeam serios sã plantez și vițã de vie. De partea cealaltã, Cornel ne-a povestit despre veșnicele lui dispute cu Burtilã care de cȃte ori trecea pe lȃngã gard ȋl ȋnjura și-l fãcea bastard.
Pe drumul de ȋntoarcere, la cinci și jumãtate aveam tren, Dan m-a asigurat ducȃnd bradul ȋn spinare, nu era prea mare dar era bogat, cã am cam terminat apropape toatã lucrarea. Nu ne-am fãcut de rȃs. Dacã a rãmãsese ȋn damigeanã un litru de vin era mult. Ȋmi plãcea sã-l ascult, n-aveam sã-l mai prind curȃnd pe Cornel ȋntr-o așa dispoziție!
Și ȋn fond bãusem de la țața. Țața a ținut cel mai mult la mine. Mi-a spus odatã cã au stabilit ei ȋntre frați, cã ce mi se cuvine mie, ca urmaș al lui Tobȃrlan e de drept locul unde și-a ridicat casa unchiu Nicu. Ǎla era locul lui tata, dat de ãl bãtrȃn.
– Și unchiu Nicu ce-a zis? Am ȋntrebat curios.
– Pãi nu ști cã mutul ãla n-are glas, n-a zis nimic! Numai sã nu mor eu ȋnainte cã nu las lucrurile așa. Dacã mor ȋnaintea lui Nae, bruma mea de avere ȋi rãmȃne lui Cornel. Trebuie sã-i rãmȃnã lui, e cu el ȋn casã, sã aibã grijã pȃnã ȋnchide ochii amãrȃtul ãsta al meu! Dacã eu rãmȃn la urmã, va fi bine și pentru tine, nu las eu lucrurile ȋncurcate.
Am ajuns acasã pe-nserate. Eu aveam ȋn mȃnã o plasã cu sticla de vin pe care i-o dãduse Mioara, Ionelei și tabloul. Frate-meu ținea bradul și mã sprijinea sã nu alunec. Pierdusem schiurile, se mai rupea filmul, dar mã țineam tare. Nu cãdeam de-amboul. Ionela m-a dus la geam sã-mi arate rȃzȃnd cum se-mpleticeau urmele pe alee. Nu știa ea, cã eu fãcusem pȃrtie cã plecau fetele ȋn oraș cu Dan, sã le cumpere portocale și gogoși cu magiun.
Ȋn dimineața de Crãciun cȃnd m-am trezit, am aflat cã Dan, chiar a plecat seara cu fetele ȋn oraș. Nu mã durea capul. Deci vinul a fost bun.
– Fetelor, hai sã ȋmpodobim repede bradul!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu