Se afișează postările cu eticheta Povestirile unui Nikon. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Povestirile unui Nikon. Afișați toate postările

luni, 23 mai 2016

Weekend la Dunăre




Nu am fost sâmbătă la Noaptea muzeelor, cu toate că mi-aş fi dorit de teama aglomeraţiei. Am preferat să particip la Ziua traseelor turistice mai puţin bătătorite, a doua zi. De obicei nu cer indicii, mă las condus de ideile trăsnite ale fiicei mele ce se declanşează invariabil către ora prânzului, după ce terminăm de savurat în voie cafelele şi ne punem la punct cu postările şi lecturile pe facebook.
În treizeci de minute ridicăm ancora şi mergem la Dunăre! E cineva împotrivă? De obicei mergem pe mâna ei şi pe volanul soţului, că ea e ocupată cu Nikonul! Un singur vot al lui Mario ne-a stricat oarecum unanimitatea. Bietul motan, pe el mu-l lămureşti să iasă din casă, de când tot urmăreşte la televizor dezastrul cu infecţiile nozocomiale. Degeaba am încercat să-i explic aplicat că Dunărea are un curs natural, nu trece prin nici un spital… Acu’ n-o să stăm în lăbuţa micului votant rebel!
Ancora s-a ridicat fix în 60 de minute, un fel de record pentru pregătirea plecării în familia noastră, astfel că pe autostrada destul de liberă, ne-am înscris întins în jur de 13 şi un sfert. Cap compas Călăraşi şi un repaus de etapă pentru îmbarcarea în Bac la Chiţu, ca să trecem Dunărea pe malul celălalt. Până la Călaraşi, firesc, am mai oprit de vreo două ori, Nikonul  dorind să fotografieze macii. La Chiţu am aşteptat preţ de o oră până să vină bacul de pe malul celălalt. Mai trecusem cu feribotul canalul Mânecii, anul trecut când am ajuns în Anglia. Nu era nevoie să iau piatră în gură, şi totuşi, oleacă de palincă pentru curaj tot am luat, de udătură!...
În faţă se vedeau blocurile de la Silistra şi mi-am adus aminte că nu am luat la mine buletinul de identitate. Să vezi drăcie că bulgarii la vamă ne întorc din drum!
Stai liniştit tată că nu intrăm în Bulgaria! De aici încolo e mal românesc. Imaginez în minte harta şi mă liniştesc.
Mare mirare e şoseaua în bună stare, marcată, fără gropi! Ostrov, Devent, Lipniţa, Băneasa, Almar, Rasova. Podgorii nesfârşite şi pe stânga şi pe dreapta, aliniate îngrijit, n-aş fi crezut dacă nu vedeam cu ochii mei. Salba de lacuri cu nuferi înfloriţi, berze şi din când după un deal, sau după un val de pădure, Dunărea arătându-şi strălucirea de mireasă.(Cam forţată imaginea, dar momentan nu găsesc alta)
          Ajunşi la Cernavodă am intrat pe autostradă şi ne-am grăbit s-o prindem pe Simona Halep în transmisiune directă de la Roland Garros. De unde să ştim noi că la Paris plouă şi la Corbeanca se filmează ACCIDENTUL, un film cu un regizor prost. E rândul Nikonului să declare cum a fost.


































luni, 1 iunie 2015

La Cheile Zǎnoagei



          În ziua de Rusalii am fost la Cheile Zǎnoagei. Undeva în dreapta, urcǎ un drum deasupra  Sinaiei cu serpentine periculoase, cu porţiuni de șosea strâmtǎ și fǎrǎ parapeţi, cu vǎi care se cascǎ neverosimil drept în faţa ta, pentru ca volanul mașinii printr-o mișcare sigurǎ a celui care conduce, sǎ le deplaseze în lateral și sǎ le lase înapoi. Dacǎ nu ţi s-a stârnit amocul aventurii, comfortul izolǎrii de lumea trepidantǎ a Bucureștiului pe care tocmai ai lǎsat-o în urmǎ, concentrat sǎ urmǎrești firul împletit al șoselei, riști sǎ pierzi peisajul sǎlbatic, te-ai putea lǎsa pradǎ gândului cǎ taman atunci ursul iritat de mormǎitul motorului mașinii tale, în liniștea aceea atotstǎpânitoare, se va proţǎpi în mijlocul drumului, cu silueta masivǎ de animal fioros și te-ar putea lǎsa pentru o clipǎ sǎ-i citești nedumerirea întrebǎtoare din ochi: “Voi de ce dracu nu aţi rǎmas acolo jos!?”  

            Parcǎ totuși nu se mai terminǎ drumul în splendida sǎlbǎticie a momentului, dar ne pǎstrǎm moralul cǎci din faţǎ, din când în când, mai apare câte o mașinǎ rǎtǎcitǎ sau vre-un motociclist în costum de piele cu casca uriașǎ care îi acoperǎ faţa. Eram a doua oarǎ în zonǎ, dar nu aveam siguranţa cǎ suntem pe drumul cel bun. Descoperisem cu mulţi ani în urmǎ o poeniţǎ superbǎ pe malul unui râuleţ între brazi, dupǎ coada lacului Bolboci, acolo voiam sǎ ajungem în raiul acela semǎnând cu visul copilǎriei. A trebuit sǎ facem o alegere, GPS nu mai avea cum sǎ ne ajute. La stânga, sau la dreapta? Încotro!? Am cotit cǎtre stânga și s-a dovedit ca în istorie, stânga o alegere greșitǎ. Aveam sǎ ne dǎm seama la întoarcere, celǎlalt drum ducând în același loc, ar fi fost mult mai scurt și aproape întreg asfaltat. Am hurducǎit preţ de încǎ o orǎ trecând prin Cheile Tǎtarului. În sfârșit am ajuns.
            Recunoscând valea aceea cu râuleţul de munte, ne-am oprit la locul nostru știut. O singurǎ altǎ mașinǎ se încumetase în zonǎ. Mai curajoși decât noi, își instalaserǎ și cortul. Bucuria cǎ am ajuns cu bine acolo unde am dorit s-a transformat într-o foame teribilǎ și constatând cǎ nu aveam cu noi cuptorul cu microunde, cu avânt prin ordin de front am pornit grǎtarul.
            Când lucrurile pǎreau sǎ se așeze, berea și sucul se rǎceau în marginea râuleţului între pietre, cârnǎciorii și micii sfârâiau de zor pe grǎtar, copiii își luaserǎ porţia de libertate alergând fǎrǎ grijǎ pe pajiște, un pârlit de nor ameninţa sǎ ne strice buna dispoziţie. Și nu i-au fost deajuns doar ameninţǎrile!
            Am strâns iute lucrurile pe care le împrǎștiasem și le-am urcat în mașinǎ trǎgând nǎdejde ca rǎpǎiala sǎ fie scurtǎ. Noi bǎrbaţii am rǎmas eroi curajoși la grǎtar sǎ apǎrǎm focul și sǎ terminǎm ce începuserǎm. Nu ne-au speriat nici mǎcar cele câteva pietricele venite de sus. Cu sacii de dormit deasupra capului și fumul în ochi am izbândit pânǎ la ultima fleicǎ.

            A stat și ploaia. Am mâncat, am bǎut berea și spre searǎ am pornit mulţumiţi cǎtre București. De data asta pe drumul cel bun.















vineri, 3 octombrie 2014

Povestiri fǎrǎ Nikon

          Înainte de staţia de autobuz Soldat Stelian Mihale, pe linia 311, chiar în colţul cimitirului, este plasat strategic un cort de campanie publicitarǎ pe care își lǎţește zâmbetul șmecherește, premierul nostru iubit. Din spatele crucilor înghesuite, gata sǎ sarǎ peste gard, se aud cum vocifereazǎ fantomele, întrebând grǎbite, ele când voteazǎ?
          Îi mai bagǎ și pe ei în seamǎ cineva, în sfârșit!
Notǎ:

          Fotografia e cu cimitirul Sǎpânţa. E tot ce am gǎsit. Nikonul meu momentan e cu ficǎ-mea în turneu...

luni, 1 septembrie 2014

Party în familie

          Nenumǎrate sunt prilejurile pentru întâlniri plǎcute în familie. Loc de amintire și de resetare a timpului cu faţa cǎtre viitor. În ultima zi de august, undeva la marginea Piteștilor, pe ramura Dumitrescu, s-a dat semnalul.
Dumitrescu este numele soţiei, primit de la ǎl bǎtrân, întâia oarǎ când lumina soarelui i s-a strecurat sub gene.
          Aproape nimeni nu știe cǎ numele lui bun era Epure. Acela nu i se potrivea și l-a schimbat când a dezertat din lagǎrul rusesc, în timpul rǎzboiului undeva în Ucraina, condamnat la moarte pentru cǎ n-a ascultat de ordin și n-a vrut sǎ tragǎ cu arma în fraţi de-ai lui.
          Și-a ales singur numele Dumitrescu și s-a legat de el cu fire nevǎzute, dorind cu tot dinadinsul sǎ-l perpetueze cǎci i-a purtat noroc. Dumnezeu însǎ i-a dǎruit numai fete. Una, din prima cǎsǎtorie și încǎ douǎ la casa lui din deal, care a ars pânǎ la temelie, nu aceea de la șosea, vis a vis de cǎminul cultural și de biserica din Rǎdești, unde mi-am gǎsit eu mai târziu soţia, dându-i numele meu.
          Perseverent, Titi s-a strǎduit și aiurea sǎ-și împlineascǎ gândul, dar ghinionul l-a însoţit pe cǎrǎri ocolite, departe de casa ce nu trebuia sǎ afle suferinţele sale. A patra încercare a fost tot fatǎ. Se spune cǎ de fapt, în timpul rǎzboiului mai semǎnase una, cea mai mare, în pǎmânt rusesc. Socrul meu era un om viu de toatǎ isprava. El m-a inspirit sǎ scriu poemul care urmeazǎ.
         
TABLOURI DINTR-O EXPOZITIE. Lut 60
             – Marele pariu

ca  pe niște decoraţii
în pulpana mantalei
alergam
sǎ prindem
gloanţele
fericiţi la gândul
cǎ-n tranșee
la sfârșitul atacului
vom socoti
numǎrând
prin mantaua
ciuruitǎ
stelele
în gǎuri negre

cel
cu
mai
multe
morţi

era învingǎtorul
marelui pariu

(Din volumul Glont de argin


E rândul Nikonului sǎ povesteascǎ și el:

Cu fiicele și nepoţii
Verișoarele
Veri primari generaţia III-a
Oameni responsabili din a doua generaţie (Nikonul i-a mai scǎpat...)
Surorile. A ajuns și Italia
Simina(stanga. I-a lǎsat pe englezii ei acasǎ)


Floreștii. Sunt chiar mai mulţi. Un semn?...
Dirijorul(ca maica-sa), Ioneasca, a micǎ... Ea și-a pǎstrat numele.
Generaţia IV-a, cu Florești...
 
A venit și Spania
Indienii nu puteau lipsi!
A fost seara lor


Dans panǎ la epuizare

Spre dimineaţǎ
Consemnând...
Ion Toma Ionescu