Fără tată – o perlă. Dosarul Albaştrii

              La prima lectură a dosarului, mi-a scăpat strălucirea rară pe care o emană acest document. Acum regăsit, îl consider o adevărată perlă.
              Mergând pe fir, ar trebui să le atribui securiştilor lui Ceauşescu, printre altele şi calitatea meritorie de căutători de perle. Numai că în loc să se scufunde în adâncuri, în mijlocul oceanului în căutarea adevărului, plonjând dintr-o barcă tremurând pe valuri şi înălţându-se apoi temători la suprafaţă, neştiind niciodată sigur dacă barca n-a fost între timp purtată de valuri, ca o coajă de nucă, departe de locul scufundării, ei strângând zadarnic în mâni scoicile culese – constat; că trebuie să despart nobleţea culegătorului, de sadismul lor rece, calculat, instrumentând imensa plasă de păianjen, diabolic ţesută, întinsă peste sufletele noastre captive, din care ei scoteau la suprafaţă doar adevărurile ce le conveneau.
             Mie mi se pare că această notă informativă, dincolo de subiectul neverosimil, poartă în ea un umor teribil, absurd, înşelător ca strălucirea unei perle neşlefuite. Poate mă înşel.

             F. 58/ 13 ianuarie 1972/ Inspectoratul Judeţean de Securitate/ Secţia XII/ Notă/ Barbu Cornel.
             Sursa informează că în oraşul Piteşti desfăşoară activitate clandestină o organizaţie formată din elevi şi eleve ai liceelor din oraş şi unii tineri care au terminat liceul. Organizaţia clandestină se numeşte „Asociaţia Albastră”, sau „Săgeata Albastră”. Membrii ei duc muncă de atragere a tineretului din liceele din oraş la acţiune de nesupunere faţă de legile statului, strângerea legăturilor cu elementele duşmănoase din străinătate, cu posturile de radio străine, cărora să le trimită informaţii pentru a denigra orânduirea socialistă din Romania.
            Din organizaţie face parte printre alţii o elevă de la Liceul Industrial de Chimie, Cârstea Gheorghe , zis Gicu, fost elev la Liceul Industrial de Construcţii de Maşini Ştefăneşti, în prezent eliminat din liceu şi alţii.
            Aceste date au fost ascultate de sursă în după-amiaza de 11 ianuarie 1972 la Librăria Eminescu, din discuţia purtată de eleva Barac Zoica, elevă a Liceului Chimic anul I, fostă elevă în clasa VIII-a la Şcoala generală nr 4, Piteşti, domiciliată la blocurile petrolului din strada Traian, cu un elev de la Liceul economic.
           I-a povestit acestuia, printre altele, că acest Cîrstea Gheorghe pe care l-a întâlnit cu câteva zile în urmă, a vrut să o atragă şi pe ea (pe Barac) în organizaţie, dar ea fiind fără tată, a refuzat fugind acasă. Spre casă, îi relata, că a fost urmărită de cineva, fie de poliţie, fie de cineva din Organizaţia „Asociaţia Albastră”.
           Când cea în cauză discuta cu elevul de la economic cele de mai sus, sursa răsfoia o carte în librărie, cu spatele la cei doi tineri, înregistrând convorbirea fără ca ei să sesizeze, discutând încet.
           Pe elevă sursa o cunoaşte din vedere./ Semnătură /Barbu Cornel/

Biblioteca Multi-Media. Lectura Maia Martin

Dosarul Albaştrii _ Fondul "Liviu Rebreanu"

     Când cartea era deja finalizată, în iulie 2011, am făcut o ultimă vizită la CNSAS să frunzăresc dosarul, în speranţa că mai descopăr ceva ce era posibil să-mi fi scăpat în perierile anterioare. Am avut surpriza să mai găsesc o notă din perioada de început. Ea se adaugă activităţii laborioase de documentare a securităţii şi cu siguranţă a fost lipită la dosar, din alt fond, probabil bogat pe care încă nu l-am descoperit ce avea în vizor activitatea cenaclului “Liviu Rebreanu”. Am să o transcriu integral.

     Fila 52/ Primeşte Cpt Barbu Nicolae/ Informator Avram Ion/ Notă

            „În legătură cu activitatea cenaclului literar „Liviu Rebreanu” Piteşti, vă informez că în ultima perioadă, ca aspecte mai deosebite, a fost prezentarea unei bucăţi de proză de către Claudia Duminică şi discuţiile ce au fost purtate pe marginea acestui material. Iată despre ce este vorba:

            În conţinutul lucrării de proză se făceau afirmaţii la general, care aveau în conţinutul lor unele idei de critică socială, de denigrare a unor oameni din conducerea societăţii,  pe care îi aprecia ca insuficient dotaţi pentru exercitarea actului respectiv. Nu putem preciza din ce sursă s-a inspirat tânăra Claudia Duminică, însă cu ocazia discuţiilor pe marginea acestei proze, au fost şi păreri care au susţinut-o, şi păreri care au combătut-o cu vehemenţă. De exemplu Maiorul Vulpoiu de la Şcoala de Ofiţeri Piteşti, a criticat aspru concepţia unei tinere care poate să scrie asemenea inepţii. „Astfel de interpretări bolnave n-au ce căuta în literatura noastră”. A fost susţinut de profesorul Jean Vouiculescu, de Vasile Ghilencea şi alte persoane.

            S-au ridicat însă şi păreri care au susţinut lucrarea, arătând că cei care au combătut-o sunt inculţi, fără puterea de interpretare a noului, că tânăra e curajoasă şi dacă vor să se convingă unde este dreptatea, le-a indicat celor care au vorbit împotriva Claudiei Duminică, să citească din ultimele producţii apărute în literatura franceză. Este vorba de numitul Ciobotea care în prezent este pictor scenograf la teatrul Al Davila Piteşti. Influienţaţi de el au luat cuvântul, vorbind pozitiv şi alţi tineri pe care nu-i reţinem (ăştia eram noi, dar nu numai).

            După această discuţie cazul a fost adus la cunoştinţa organelor de partid.

            Ulterior Claudia Duminică a prezentat materialul revistei Argeş, care a încurajat-o, redactorul şef Tomozei Gheorghe apreciindu-l ca fiind bun.(Proza a fost tipărită în numărul următor). Întâmplător la revistă, unde s-a prezentat Claudia Duminică se afla şi Floru Mihăiescu (Miron Cordun), fost legionar şi membru al biroului cenaclului literar, care în faţa celor de la redacţie a felicitat-o pentru lucrarea prezentată în cenaclu, sărutând-o pe frunte cu satisfacţie.

            La această scenă au asistat: Tomozei Gheorghe, Cezar Ivănescu, Dan Rotaru şi alţii. Semnătură/ I Avram

            Notă: Materialul se verifică prin nota furnizată de colaboratorul Vladimir al org C.I. Se anexează nota în copie/ Cpt Barbu N.

Nota autorului: Se pare ca acest colaborator Ion Avram era pe mana inca de atunci cu cei de la Blogmoney, care linkeaza pe blogul meu, caci a folosit in text de 13 ori cuvantul "care", care pare a fi marfa... (!?)

PĂPĂDIA, IMNUL ŞI EUROPA UNITĂ

La Campionatele Eoropene, romancele noastre de aur

au coborat de pe podium atunci cand organizatorii

au gresit ( a cata oara?) imnul national

Bravo fetelor



În aceste zile însângerate de criză şi caniculă, când pământul Eladei se scufundă şi mitul Europei Unite, cu florile ei aurii, ca nişte fărâme de soare risipite pe pajişti, pare să se transforme, dintr-un leac binecuvântat, într-un balon de puf gata să se destrame la prima adiere de vânt. Când minţile înceţoşate ale politicienilor, nu mai dau românilor nici o speranţă – SPADA m-a străfulgerat reconfortant, zărind campioanele coborând de pe podium, în acordurile greşit alese, ale imnului naţional.

Aşteptând Paznicul Ploii

15 şi un pic, trecute fix. Acorduri simfonice ample, aşa cum stã bine unei case care se respectã, se revarsã din interiorul vechii clãdiri, sediul încã, al Uniunii Scriitorilor (Casa Monteoru).  Aş putea sã mã snobesc puţin, recunoscând bucata muzicalã, sau mãcar compozitorul. N-o fac din considerente stilistice.

Parcurgând programul afişat în holul larg, unde editurile şi-au garnisit pe standuri oferta cãrţilor de poezie, mã încredinţez cã memoria nu îmi joacã feste şi constat astfel cã prima lansare de carte, ar fi trebuit sã înceapã în Sala Oglinzilor, de câteva minute. Gãsesc sala uşor, undeva la primul etaj; somptuoasã, cu pereţi îmbrãcaţi în lambriuri vechi, aurite si oglinzi aristocrate, veneţiene probabil, candelabre coborând spectaculos din cele patru colţuri ale tavanului, şi faldurile grele ale draperiilor de catifea, strânse cãtre baza ferestrelor larg deschise, desenând arcade gotice, plãcute privirii cãtre luminã.

Singurele lipituri, semne ale modernitãţii forţate,(douămiiste?) erau douã aparate climatice, ostentativ nemascate, de o parte şi cealaltã a ferestrelor, (cumva aduse în prim plan de vre-un contabil zelos, dornic sã-şi etaleze decontul financiar), doi ochi închişi ai realitãţii… Un singur om, în cadrul ocupat de scaunele goale, meşterea ceva la nişte boxe şi microfoane. Cu siguranţã, de-aici izvora alde Wagner…

Mã aşez în semiobscuritate, spre spatele sãlii şi aştept, studiind ambientul. Frumos. Stilat. Doar un miros înţepãtor, de vechi, de praf insinuant, potenţeazã patina vremii.

– 'Tu-i mama mãsii de treabã, (cu puternic accent pe litera F din spatele apostrofului), cã dacã vorbeam ruseşte, ne-nţelegeam româneşte! Nu ştiu, tu ai încurcat-o, tu o descurci! (Ăsta era un glas piţigãiat de femee, ca un claxon pe vremea când TU, era – 104). Sigur nu era femee de servici, ci una cu serviciul într-un birou alãturat, în dreapta mea – ce lãmurea principial, o situaţie contabilă.

Mã gândesc sã mai fac o turã, e prea din vreme. Cobor pe scãri şi trec din nou printre standuri. Parcã sunt în amvoul unei biserici de ţarã. Cãrţile stau pe rafturi neatinse, tăcute, precum picturile sfinţilor pe pereţi. Niciun enoriaş în afara vânzătorilor(Iudele), nu tulbură pioşenia şi reculegerea instalate sub răcoare. Mă simt obligat să vorbesc în şoaptă, dar n-am cu cine.

În curte, dintr-o maşină utilitară se descarcă o ladă cu căpşuni şi din senin, se stârneşte puţină animaţie în jurul lăzii, dovadă certă că Uniunea Scriitorilor e vie. Revin în Sala Oglinzilor. Am obosit de atâta stat în picioare. Să nu pierd timpul, pot scrie ceva; simple adnotări, frânturi de gânduri, am un caiet în geantă, la îndemână.

O voce caldă, feminină la telefon, dintr-un birou alăturat, altul (acum în stânga), vorbeşte despre un premiu literar ce ar urma a fi acordat unui scriitor american sau englez de origine română.

– Trebuie consultat domnul Manolescu, este de văzut cum plătim drumul, pentru că probabil va veni cu familia… E clar, nimic nu mişcă fără ştirea mogulului.

*

Timpul se rostogoleşte lent, poate că nici nu se rostogoleşte, e ca o linie dreaptă desfăşurându-se pe un arc de cerc…

Intră pe uşă o altă femee, între vârste, neutră, acum suntem trei în Sala Oglinzilor. Când şi când, acordurile se întrerup în decorul descris mai sus, pentru că neutra, ia ceva lecţii de redare a muzicii simfonice, de la omul ce continuă să meşterească la instrumentul acela, pe al cărui ecran, alergă licărind nişte leduri zburdalnice. Sunt încearcate şi microfoanele:

– Zece, zece… Mirosul, povestit mai devreme, se insinuiază ascuţit, pătrunzând în haine.

– Fără să fim scârboşi unii cu alţii, nimeni nu mai munceşte. Zece afişe puteau fi puse, nu zic. Cât să coste un afiş?... Douăzeci de hârtii desenate, eventual un baner, cât să coste toate astea? Vocea pare a Manolescului. E nefiresc, doar el e la Paris, ce să caute aici mogulul, sau o fi vre-o stafie… Transcede prin pereţi, tot mai aprins, discuţia despre tăierile de la buget.

– E greşeala mea, voi renunţa la salariu. Vă propun să verificăm împreună, bugetul aprobat ultima oară când aţi venit în ţară. Au fost 2000 de lei şi eu am făcut totul cu 1300. Doamne e vocea lui Manolescu, rară, sigură pe sine, reală, străbate prin zid, lângă mine, ca o minune a lui Dumnezeu, care se întâmplă.

– Pentru hârtiile alea şi un baner, 1300 de lei?... Nu-i prea mult?

– Acopăr din salariul meu, v-am spus, dacă asta e problema.

Toată discuţia se poartă în jurul unor afişe. A tăcut şi muzica, întreruptă de un telefon primit de omul cu tehnica. Nu i-a plăcut maestrului se pare bucata muzicală. Nu-i mai place Breban, nici Groşan, nici Stoiciu, Cristea Enache şi Suciu l-au decepţionat, vrea tăcere.

A tăcut şi Manolescul, un timp, probabil s-a înălţat din nou la sfere… Ba nu, a trecut dincolo, în celălalt birou, sporovoind curtenitor, cu vocea caldă, feminină, de la început. Şi vocea relata fermecător, despre concurs, premii, parteneriat cu slovenii, Budapesta şi celelalte…

– OK, la revedere! Să ne vedem cu bine, diseară la Teatrul de comedie!

*

E trecut de 17. Băiatul de la microfoane, mulţumit că totul funcţionează:

– Zece, zece… Mai ceva ca la N.A.S.A. dacă vor să se mai lanseze.

Pe scară se-aud zvonuri de glasuri firave şi paşi, în sfârşit poezia, intră timid În scenă. Suntem un pâlc de oameni, unsprezece cu toţii, incluzând şi tehnicienii. Parcă-s mai mulţi, acasă, la Piteşti, iubitori de poezie.

            – Bună ziua!... La microfon, îl recunosc cu plăcere pe Soviany, din fotografia de pe blog.

            – Astăzi am să vă prezint “Totul despre nimic” al lui Constantin Abăluţă. Doamne, bine că nu prezintă celălalt “Nimic”!...(Cărtărescu) Se emit câteva aprecieri interesante. Intrăm în normalitate. Oare ce mai urmază? După program, ar fi “Paznicul ploii”. Vine, nu vine Adrian Alui Gheorghe? Poate că va veni, îmi place Adrian, aş vrea să vină.

Lumea pare că se adună. Se-nfiripă oarece animaţie.

            – L-am văzut pe poet! Dar care poet, nu-i atât de simplu. Spectatorii sunt tineri, suspecţi de tineri, prea mulţi tineri pentru Alui Gheorghe, n-or fi ca la Piteşti elevi aduşi cu clasa, de vreun diriginte. Apare în uşă un organizator, zâmbitor. (N-aş fi crezut sunt şi organizatori).

            – Vă propun să mergem în curte.

E mai bine în curte. E umbră. Alături cineva testează un motor de rabă, camion, ceva; nu contează tot rablă e. Rimează alb, indecent, turbat, fără virgule. Paşol na turbincă! Înapoi în viitor, pe scări, încolonaţi, pe vechile amplasamente în Sala Oglinzilor. Înţeleg în sfârşit. O văd pe Miruna Vlada cu patru tineri poeţi, dar mai întâi V Leac prezentat elogios de Al Muşina, lansare de carte în cadrul seriei NEO… Sala fremătătoare gustă. Îmi place şi mie această “Boală a lipsei de semnal”.

*

            – Întrun târziu, cei patru muşchetari pornesc ultimul asalt: Prişcu Denisa, Sorin Gherguţ, Moni Stănilă şi Gabriel Daliş; haioşi, noncomformişti, afurisiţi şi speculanţi ai limbajului WINDOS. Cu ei Miruna Vlada câştigă lupta. Un simplu send şi poezia se răspândeşte oriunde, simplu , fără fasoane, tot mai simplu. Iese pe străzi, pe esplanade, in parcuri pe patine cu rotile, nu e nevoie de Casa Monteoru sau alte case stilate. Sala reactionează ca o armada care si-a schimbat armele cu duşmanul şi aleargă înebunită să planteze în cimitirul gloriei, flori.

            Mă bucur că ţara nu va pierii, aşteptând încă Paznicul Ploii.

 Notă: Acest articol a fost scris anul trecut. Revizuit e ca nou.