Floare de nufǎr

          O excelentǎ medalie de argint pentru Larisa Iordache la cea mai importantǎ probǎ a Campionetelor Mondiale de Gimnasticǎ. Individual compus. Larisa este tot un produs de excepţie al lui Belu și al Marianei Bitang, chiar dacǎ ei au rǎmas acasǎ sǎ priveascǎ de la distanţǎ cum se înșurubeazǎ în aer corpul acela suplu pe care l-au modelat, dǎruindu-i încredere și eleganţǎ.

          Piciul a crescut, este o domnișoarǎ frumoasǎ și o gimnastǎ care în îndepǎrtatǎ Chinǎ a înflorit superb, gǎsindu-și locul în grǎdina Panteonului marilor sportivi români. Azi ne-a cucerit inimile.

          Steagul tricolor a fost ridicat pe catarg lângǎ steagul american unde îi stǎ bine și nu mai urcase de șapte ani în aceastǎ probǎ. Sǎ sperǎm ca duminicǎ în concursul pe aparate, la bârnǎ și sol, tot ea sǎ ne facǎ sǎ auzim și imnul naţional. Ar fi posibil, dacǎ purtǎtorul nostru de ghinion, premierul plagiat, nu se va gândi sǎ faca o vizitǎ „de stat”,scurtǎ, amicilor lui chinezi.

          Și, pentru cǎ tot a venit vorba, îmi închipui cǎ adevǎratul motiv care a îndreptǎţit rǎmânerea marilor antrenori acasa, nu sunt banii puţini ce li s-au oferit la semnarea contractului, ci modul murdar în care s-au umilit, într-o emisiune la televizor dupǎ europene, cu premierul Ponta. Belu credea atunci cǎ dacǎ face compromisul, va fi numit Președinte al Comitetului Olimpic. Nu dupǎ mult timp s-a convins ce preţ poţi sǎ pui pe promisiunile celui care se vrea președinte. Președintele cui? Al corupţlor din pușcǎrii?...

          Bunul lor simţ i-a fǎcut sper pe antrenori, mǎcar un timp, sǎ se retragǎ în umbrǎ. Felicitǎri pentru campioni! Voi nu aveţi de ce sǎ antrenaţi politicieni. Și bravo Larisa, fatǎ dragǎ!

Râde iarǎși primǎvara

          Ne-am întors deja! Suntem acolo!

          Moscova se stropșește la noi cǎ un procuror inabil i-a deranjat pe tovarǎșii de la Lukoil. De pe garduri și clǎdiri, ne zâmbește chipul afabil al iubitului nostru conducǎtor. Deocamdatǎ e numai dumnealui, nu și Doamna în leoparduri, pe stâlpi. Încǎ nu s-au șters toate datele de pe harduri. La știri, primiri enuziaste în ţarǎ cu flori și copii scoși de prin școli afarǎ. A venit toamna, miroase frumos a struguri în vii. Mișcarea, e un bun necesar. Sunt feriţi de boli. Oricum în clasǎ n-au abecedar.

          Se repetǎ sloganuri de viitor luminos, tot ca-nainte. Se fac proiecte mǎreţe, „Ponta președinte!”... „Bǎsescu Jos!”

          Ne-am întors deja în tinereţe. O sǎ mutǎm lunga varǎ fierbinte, cu procurori cu tot, în pustie, ca un vis urât. Sǎ stea acolo cu cheia de la pușcǎrie de gât! Libertate pentru tot baronatul! Ei sunt cu adevǎrat proletariatul.  

          Nu mai vrem sǎ fim slugi coanei Europa! Ei cu volanul, noi anvelopa. Ne închinǎm doar icoanei Sfintei Parascheva și norocului. La tabla-nmulţirii schimbǎm iubirii regula jocului. Resetǎm! Eva deasupra și dedesupt Adam. Vrem sǎ trǎim, pe gura noastrǎ de rai ca haiducii lui Șaptecai, în sânul lui Avram. Nu mai vrem sǎ ne-nmulţim cu SRI-ul la geam, la cheremul pǎpușii Barby.

          Jos cu burghezii! Sǎ vinǎ chinezii și rușii!

          Râde iarǎși primǎvara. Un freamǎt parcǎ a cuprins ţara.

          Votaţi soarele și încingeţi grǎtarele! Deschideţi povarna! Atât ne-a rǎmas de fǎcut! Aveţi în sfârșit viţelul cel gras și dupǎ aia plǎcinte. Pe scut sau sub scut!

          Mǎi fraţilor, „ǎștia minte”! Vine iarna!...

Plai bǎlai - pamflete politice

Go Fun Yourself

          Încǎ nu-mi revin. Nu sunt un bǎiat de bani gata obișnuit cu daruri costisitoare. Totuși, pǎrinţii mi-au creat o oarecare independenţǎ (am fǎcut liceul pe o bicicletǎ de curse, ORBEA ONIX dacǎ mi-e permis, dacǎ nu rog juriul sǎ șteargǎ marca ), cu bani de buzunar întotdeauna, pentru o cafea, un suc și o pǎjiturǎ cu o prietenǎ la cofetǎrie. La cofetǎrie, nu la bar! Nu-mi place fumul de ţigarǎ și nici prietenǎ nu mi-am fǎcut deocamdatǎ. Cu colegele am mai intrat, destul de rar, în ultimul an de liceu când mi-am petrecut mai mult timpul în biblioteca tatǎlui meu. Pe tata îl știu dintotdeauna ambasador. Am petrecut împreunǎ mai mult vacanţele mele și concediile lui. În ţarǎ, sau la postul unde funcţiona. Grecia și Japonia au fost ţǎrile care m-au impresionat cel mai tare, de când am început sǎ înţeleg lucrurile.

          În biblioteca lui – pe lângǎ tratatele și cǎrţile religioase, Biblia, Coranul și o mulţime de Cazanii și Evanghelii în toate limbile pǎmântului, cu coperţi îmbrǎcate în piele și titlurile scrise cu litere aurite – gǎseai orice. De partea cu literaturǎ contemporanǎ se ocupase mama. Mama e scriitoare și a preferat sǎ stea cu noi copiii în ţarǎ sǎ ne facem școlile. Mai am o sorǎ, pe Maria, mai micǎ decât mine. A contat cred și faptul cǎ titlul de doamnǎ ambasador, cu obligaţiile implicite de protocol, sǎ nu-i ocupe timpul și sǎ-i erodeze meseria de scriitoare.

          Banii de buzunar mi-au permis sǎ-mi satisfac multe idei trǎsnite, achiziţionând telefoane mobile, sau alte nimicuri. Acum, cǎnd scriu pentru proba a doua a concursului SuperBlog, nu știu de ce mi-au venit în minte cele douǎ buchete mari de trandafiri albi cumpǎrate în vara asta.

          – Te însori cavalerule? M-a întrebat miratǎ florǎreasa. Nu pun la socotealǎ orhideele pentru mama. Acelea erau sponsorizate separat de tata.

          Amândouǎ buchetele, bag de seamǎ acum, le-am oferit Laurei. Unul dupǎ ultima probǎ la BAC. Atunci am așteptat-o în poarta liceului și ea, uimitǎ, m-a sǎrutat zǎmbind, strângându-mǎ ușor în braţe și întârziind acolo câteva clipe. Luase ultimul 10, la fel ca mine. Tot liceul ne-am împǎrţit premiile cu aceeași medie și, firesc era, sǎ terminǎm la fel.

          Al doilea buchet i l-am oferit dupǎ admiterea la facultate. Am așteptat-o la gura metroului la Universitate și apoi am coborât în jos cǎtre Cișmigiu. Eu locuiesc vis a vis de Casa Armatei într-un bloc din cele vechi refǎcute, cu apartamente boierești, confortabile, saloane imense cu candelabru, șemineu și sobe de teracotǎ monumentale. Am zǎrit-o pe sora mea Maria și pe mama înconjurate de câteva geamantane, fǎcându-ne cu mâna. Maria ţopǎia în jurul unui autoturism nou. Era un Aygo roșu. L-am identificat dupǎ X-ul lǎbǎrţat pe care inspiratul designer îl subliniase cu toate elementele, vǎzut din faţa autoturismului.

          Surpriza nu era totalǎ. Știam cǎ tata comandase de ziua mea în varǎ, când împlinisem 18 ani, la reprezentanţa Toyota, un automobil de oraș, farǎ însǎ a-mi dezvǎlui marca. Cǎutând în oferte, alesesem în mintea mea un Aygo. Cu el mi-aș fi dorit sǎ schimb ca student, bicicleta de curse. Eram pregǎtit. Luasem carnetul de conducere și aveam ceva practicǎ pe automobilul mamei, cu ea alǎturi.

          Mama și Maria aveau bilete de avion la ora 19. La semafor nu se mai sfârșea culoarea roșie. Am traversat luând-o de mânǎ pe Laura. I-am prezentat-o mamei, cu Maria se cunoștea. Mama mi-a fǎcut discret cu ochiul cǎ îi place, și mi-a întins cheile de la Aygo.

          – Ţine-le! S-o stǎpânești sǎnǎtos, e a ta! Va trebui sǎ faci primul drum acum cu noi la aeroport. Suntem deja în întârziere. Laura voia sǎ-și ia la revedere și sǎ plece, dar mama i-a zis simplu:

          – Te rog sǎ mergi cu noi la aeroport, nu lǎsa singur SuperDan-ul ǎsta vitezoman la întoarcere, cǎ apasa prea tare pe acceleraţie și înca nu cunoaște mașina. Tonalitatea sigurǎ pe sine din vocea mamei, n-a lǎsat loc de îngǎduinţǎ. Laura și-a deschis telefonul și a sunat acasǎ.

          – Mamǎ, te rog sǎ nu mǎ așteptaţi cu masa, nu știu cât o sǎ întârzii. Sǎrbǎtorim cu colegii, vom merge undeva. O sǎ revin cu un apel mai târziu. Se înroșise pânǎ-n vârful urechilor. Mama îi fǎcu și ei ștrengǎrește cu ochiul și puse glumind diagnosticul situaţiei:

          – Numai mamǎ sǎ nu fii! Am aranjat întâi bagajele. Înainte de a deschide portbagajul, am privit cu un ochi critic de proprietar. Luneta şi partea inferioară a barei de protecţie, rupeau liniile solide ale caroseriei, ce formau litera X. Portbagajul, nu prea mare, primi pânǎ la urmǎ toate geamantanele. Firesc, e doar un automobil de oraș! La ce-mi trebuie mai mult spaţiu!

          Apoi ne-am urcat în Aygo. Șoferii, eu și mama, în faţǎ. Ne-am așezat comod. Laura și Maria s-au înghesuit în spate. Norocul lor cǎ amândouǎ aveau o siluietǎ adecvatǎ, dar geamurile laterale ofereau o vizibilitate destul de micǎ. În interior, consola centrală, în formǎ trapezoidalǎ, dezvǎluia tema generală a designului, punctatǎ prin elemente precum aeratoarele, panourile uşilor şi schimbătorul de viteze. Vedeam deja o mulţime de posibilitǎţi pentru personalizarea interiorului. Puate și în exterior, va trebui sǎ caut ceva stickere… Specificaţia  X-wave, cea pe care o primisem cadou, oferea scaune cu tetiere integrate şi tapiţerie în combinaţie de piele şi material textil. Bordul însă era din materiale plastice tari la atingere.

          Concentratǎ, mama începu sǎ turuie prezentându-mi bordul și interiorul cu toate surprizele lui plǎcute.

          – Modelul ǎsta, cel mai de top din serie, beneficiază de sistemul multimedia x-touch, cu ecran tactil, are geamuri electrice faţă, oglinzi electrice şi încălzite, cameră video pentru mersul înapoi, sistem de navigaţie, aer condiţionat manual, controale audio pe volan, indicator pentru schimbarea optimă a treptelor de viteză, computer de bord, acoperiş panoramic cu deschidere electrică, 6 airbaguri, etc. Se opri sǎ respire și continuǎ:

            – Sistemul funcţionează bine, dar amplasarea butoanelor în partea dreapta, mie mi s-a pǎrut ușor peste mânǎ. Sistemul de navigaţia are şi harta completă a României, dar configuraţia rutelor se pare cǎ ar mai trebui optimizatǎ. Meritǎ de apreciat intenţiile bune ale Toyotei, ai remarcat interfaţa în limba română. Ce e drept o remarcasem.

          – Habar n-ai tu! Cât ai fost în examen, mama n-a avut nici o emoţie! A stat toatǎ dimineaţa sǎ descopere ce era de descoperit în mașinǎ. Am fǎcut singurǎ bagajul și aproape sigur cǎ am uitat sǎ pun ceva. Aruncǎ din spate Maria.

          – În general pot sǎ spun cǎ sunt mulţumitǎ, se putea și mai bine! Când am fost s-o ridic, dupǎ ce m-au chemat de la firmǎ, i-am stabilit și consumul. E cel scris în cartea tehnicǎ între 4-5l.

          – Mamǎ ǎștia sunt japonezi!

          – Ai și tu dreptate!... Dar, acolo la ei, cu circulaţia lor! Aici în București, calculele pot fi încurcate de reţetele suspendate ale doctorului Oprescu.

          – Reţele mamǎ, reţele! Șosele suspendate.

          – Știu ce spun. Eu vorbesc de reţete. Nu ne îndeamnǎ el sǎ mai stǎm și pe-acasǎ! Sǎ folosim metroul cǎ nu ne-am nǎscut toţi în mașini, dacǎ e obligatoriu sǎ ne deplasǎm!...

          – Și cine i-a suspendat mama reţetele? Am aruncat eu râzând vorbele pe care le aștepta.

          – Eu le-am suspendat! Sub pǎmânt de bunǎ voie?... Poate doar când mǎ veţi duce în cavou! Avea mama o rǎfuialǎ cu doctorul. În tinereţe, o vreme o curtase.

          Am pornit motorul. oglinzile laterale generos dimensionate şi camera video pentru mersul înapoi, ce afişa imaginile pe ecranul mare al sistemului infotainment, m-au ajutat sǎ întorc și sǎ intru în trafic cu lejeritate maximǎ. La dimensiunile Aygo m-am strecurat în trafic fǎrǎ nici  o problemǎ fǎcând depǎșiri și trecând de pe o bandǎ pe alta fǎrǎ ca mama sǎ-mi facǎ vreo observaţie

          Le-am condus pe cele douǎ pânǎ la poarta de îmbarcare și la insistenţele mamei ne-am întors,  sǎ nu se facǎ noapte. Laura de data asta s-a așezat lângǎ mine în faţǎ. Parcǎ nu vǎzusem pânǎ atunci cât era de frumoasǎ!

          – Dacǎ te mai uiţi la mine, cobor. Am un gând, nu ţi-l spun, dar în primul rand vreau sǎ ajung întreagǎ la Universitate. Am aprins luminile de zi cu tehnologie LED și atent la traffic, am dat drumul la muzicǎ. Apǎsând pedala de acceleraţie am schimbat treptele de viteza la turaţie mai joasǎ. Am observat cǎ se conduce mai liniștit.

          În dreptul Casei armatei, ea locuia mai jos la Podul Izvor, Laura s-a aplecat înspre mine și mi-a șoptit.

          – Oprește aici! Vreau sǎ vǎd biblioteca tatǎlui tǎu. Și Aygo auzind a înţepenit. 

          Go Fun Yourself! Și Laura și Aigo împreunǎ…

Etapa II-a Superblog 2014

ȘARPELE CASEI

          Se pare ca justiţia lui Dumnezeu și justiţia oamenilor sunt ca douǎ vase comunicante. De la o vreme se umpluse ţara de hoţi. Cât sǎ rabde și Dumnezeu? Și ǎia din justiţie cât sǎ tacǎ? S-a dat drumul la procurori sǎ mai rǎreasca din ei. Cei vizaţi, în disperare, erau destui, au cǎutat fiecare gaura lui de șarpe, și, cum șerpii sunt mai mulţi la o casǎ mare, au pus ochii pe Casa Poporului, cumpǎrând locuri în parlament. Evident, ei credeau cǎ alea sunt locuri de veci. Acolo justiţia pǎtrunde mai lent cǎ locul e sacru și plin de imunitǎţi. Dai banii și poţi sta pânǎ ţi se face acru, servind bunǎtǎţi.

          S-a întâmplat însǎ ceva, la un referendum, ţara a fost întrebatǎ și a vrut doar trei sute de parlamentari. Nu știu cum a aflat Dumnezeu și i-a chemat la el pe judecǎtori și pe procurori!

          „Ţara cere vrute și nevrute e sǎracǎ și nu știe ce vrea. Nu e învǎţatǎ cu numerar, mǎ-nţelegi? Noi, ǎștia 600 ne-am adunat laolaltǎ sǎ-i facem legi. N-o lǎsǎm baltǎ la cheremul unui marinar! Desfiinţǎm ANI, DNA-ul și parchetele. Ștergem cu buretele datoriile, umflǎm bugetele, dǎm foc dosarelor și o luǎm de la zero, cum voia Nero. Rǎmâne ţara curatǎ! A vorbit cam dezlânat deputatul de Dâmboviţa.

          Se pare ca justiţia lui Dumnezeu și justiţia oamenilor sunt ca douǎ vase comunicante. De la o vreme, tot mai des, unul câte unul ies din gaurǎ de șarpe în cǎtușe aleșii Domnului. Ar trebui sǎ punem un notar la ușe, sau un consilier bancar. Ei le au cu numǎratul. Sǎ nu cadǎ Doamne ferește din prea multǎ monotonie vreunul pradǎ somnului! Sǎ ne trezim în parlament cu mai puţin de trei sute de hoţi cǎ asta e norma europeanǎ valabilǎ pentru toţi.

          La DNA se dǎ la greu cu subsemnatul. Cǎile Domnului parcǎ sunt tot mai descurcate!

          Ajutǎ-ne Doamne!

Plai balai - pamflete politice

De ce s-a lǎsat pǎcǎlit Ioan Rus?

          De ce s-a lǎsat pǎcǎlit Ioan Rus? Vreau sǎ spun de la început ardeleanul mi-a plǎcut întotdeauna și mai ales atunci când a știut sǎ se retragǎ la timp dintr-o mare minciunǎ, la Referendum. Vǎ aduceţi aminte!... N-a vrut omul sǎ prindǎ chifteluţe, mai mari, mai micuţe, aruncate cu praștia de dincolo de zidul pușcǎriei, mai devreme sau mai târziu.

          Master Planul acesta General al Transportului (la omul sǎrac...), pus în proiect de cei trei șmecherași („mitici”, pitici, tot un drac!...), Pontonel, Șovǎiel și Superman, al lui Bombonica de la Teleorman, exersând sportul minţii la bambilici, au încrucișat strategica – sǎ poatǎ șmecherii și Europa și Românica – la capul mortului.

          La priveghi, au convenit cum sǎ apuce fiecare o bucatǎ mai mare a tortului, din pomanǎ. N-au pus geanǎ pe geanǎ! Totul a fost gândit! Pentru prostimea votantǎ au desenat 2000 de kilometrii de autostrǎzi pe hartǎ, pǎnǎ în 2020. Ei deștepţi, noi zevzeci! Iar în 2030, au prevǎzut sǎ fie gata și noul Drum al Mǎtǎsii. Astfel Bucureștiul, sǎ devinǎ un nod între Beijing și Înalta Poartǎ.

          Întorși pe cǎlcâie, au lǎsat Moscova momâie. (Cum i-a tras-o Simonei, Sharapova, cu un smeci!...). S-au ferit de ea ca dracul de tǎmâie. Deci:

          „Vom face cu americanii un pod. Îl trimitem pe Putin la rǎdǎcini în odaia mǎsii, punem de pazǎ pușcașii marini, în faţa ușii, și ni-i facem vecini direct pe chinezi. Nu împǎrţim din câștig nimic cu rușii!”

          Ce-avem acum?

          500 de kilometri toatǎ reţeaua de autostrǎzi dus-întors, și, Pitești – Sibiu pe Coridorul IV în regres. Retrogradat. Stors în drum expres, printr-o scamatorie de om zglobiu. Termen de finalizare 2030. Mult prea târziu!

          M-au trecut fiori reci și-au pocnit în urechi. Va fi pustiu la Dacia- Renault. Negrșit, va fi vândut pǎnǎ atunci și fierul vechi.

          De ce s-a lǎsat pǎcǎlit Ioan Rus?

          I-au turnat în urechi șmecherașii: „Lasǎ cǎ pentru Pitești-Sibiu dau ei toţi banii; pungașii lui Barroso cǎ îi intereseazǎ! Spunem la Bruxelles cǎ nu e prioritate pentru noi, și, dacǎ vor autostradǎ, pluseazǎ! Noi sǎ fim pregǎtiţi. Achiziţionaţi terenurile pe unde trece drumul expres, ca pentru autostradǎ, dinainte!”

          Mi-a venit așa un miros de plǎcintǎ fierbinte!...

          De ce s-a lǎsat pǎcǎlit Ioan Rus?

          Chifteluţe n-a vrut, da’ plǎcinte?... Ardelean get beget s-a gândit mai încet. Trag nǎdejde cǎ nu se lasǎ dus!...

Plai balai - pamflete politice